hochei... de gheață

Un cunoscut lingvist spunea că te poți lăuda că știi bine o limbă străină abia atunci cînd folosești corect prepozițiile acelei limbi. Dar ce am putea spune despre vorbitorii nativi care le folosesc greșit?

Trebuie spus că în România era suficient să fie numit hochei deoarece – unu – hocheiul pe iarbă este un sport practic inexistent la noi și – doi – referința către Putin, Rusia, Lukașenka, Belarus trimitea tot la varianta pe gheață (nu mai spun de imagini). Dar dacă tot te hotărăști să spui varianta lungă a numelui, măcar ai grijă să te informezi corect: hochei pe gheață, nu hochei de gheață! Pare că denumirea a fost contaminată de numele lungi ale tenisului (tenis de cîmp și de masă), dar această greșeală e greu de asociat cu profesionalismul (în plus, pe burtieră denumirea este scrisă corect, ceea ce mă face să cred că și pe prompter era la fel).

În plus, observăm că pe lîngă folosirea aproximativă a numelui sportului se folosește incorect și verbul a juca, pus la reflexiv, ceea ce îi schimbă mult sensul, compară:

a se juca = (reflexiv) A-și petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucării; a se distra.

cu 

a juca = (intranzitiv) A participa ca jucător la o competiție sportivă. ♦ (tranzitiv) A practica un anumit joc sportiv.

a *prevede

N-am mai auzit de multă vreme pe cineva folosind greșit acest verb (era la modă forma coruptă pe vremea comunismului, în special la ședințele de partid).

De ce nu e corect a *prevede? Dacă DOOM2-ul și DEX-ul nu-s suficiente, dacă asemănarea cu a vedea nu e suficientă, atunci argumentele prezentate de Al. Graur pentru greșeala similară a *place ar trebui să ajute!

a se scumpi... extravagant

Trecînd peste faptul că este o incompatibilitate morfosintactică între verb și adjectiv (putem presupune că prin minune extravagant a devenit adverb), tot are în ochi inadecvarea sensului folosit!

Extravagant înseamnă „bizar, ciudat, neobișnuit” și nu are legătură cu mărimea prețurilor. Sigur, într-o anume subcultură extravaganța se referă exclusiv cheltuirea excesivă a banilor, ceea ce ar explica oarecum contaminarea sensului, dar te aștepți la asta în discuții informale, nu la ditamai consilierul BNR!

 

coregrafie... pictată!

De cîțiva ani s-a importat în lumea sportivă (probabil din presa italiană) termenul coregrafie, întîlnit în special la suporterii echipelor de fotbal. Toate bune și frumoase căci, chiar dacă nu este vorba de dans, rădăcina coreo- are în limba greacă primul sens „mișcare”, deci organizarea mișcării coordonate a spectatorilor în tribune ar putea fi asociată cu termenul acesta și astfel să apară o extensiune. Dar nici măcar în sensul lărgit coregrafia nu poate fi... pictată!

 

Conjugarea a V-a...

Răsfoind manualul de clasa a VII-a (Art Klett) am avut parte de o surpriză extrem de neplăcută! Trecînd peste faptul că terminația de la conjugarea a II-a e greșită, am aflat că ar exista conjugarea a... V-a! Mai gravă este pretenția că ar fi vorba de o clasificare existentă în Gramatica de bază a limbii române!

Păi hai să ne uităm să vedem ce scrie în respectiva gramatică! Gramatica de bază prezintă flexiunea verbelor în funcție de mult mai mulți factori:

În orice caz, tabelul rezultat din descrierea flexiunilor posibile după cele trei categorii de factori luați în considerare nu asociază clasele rezultate cu un număr:

Nu există nici măcar o apariție a numerelor de la 1 la 5 în legătură cu conjugările: întotdeauna referința la o clasă de conjugare este explicită! Singura asociere posibilă ar fi folosirea numerelor care apar în lista în care se enumeră unele dintre criterii (trei la număr). Dacă s-ar folosi aceeași logică, dar folosind alt criteriu, am fi putut avea alt manual în care să avem conjugările de la a la i! 

Că problema este a acestui manual și nu a programei putem vedea cercetînd și alte manuale! De pildă, în cel de la editura Aramis:

Din motive evidente, conjugarea verbelor nu va mai putea fi dată la examene din acest motiv! Adevărul e că pe site-ul ISE, programa în vigoare nu conține nimic referitor la conjugările verbului!

Notă: despre conjugarea verbelor (dar folosind GLR) am mai scris aici.

 

Certificatul (ne)ortografic

Se pare că aproape nimeni nu verifică ce scrie pe certificatul de vaccinare! O greșeală de ortografie evidentă apare pe certificatul de vaccinare și, deși avem vreo 7 milioane de vaccinați, pare că nimeni nu a observat-o!

Dacă vă întrebați de ce este necesară articularea (deși sînt sigur că toată lumea pune insinctiv articolul acolo) – adică de ce putem spune „între două vizite la centru”, dar nu și „între două vizite la *centru de vaccinare” – explicația este simplă: determinarea substantivului (centru în cazul nostru) cu diferența specifică (de vaccinare) implică necesitatea folosirii articolului. Practic, dacă substantivul are un determinant, atunci trebuie folosit articolul: fie hotărît, fie nehotărît.

Totuși, am o nedumerire: cum ar trebui să procedăm pentru a corecta greșeala? 

*eu și alți colegi

Tocmai am auzit un europarlamentar (care, pare-se, a fost și jurnalist înainte) explicînd că nu știu ce ar fi făcut „eu și alți colegi”! Nu-mi este clar ce este în mintea cuiva care formulează o asemenea sintagmă, singura explicație ar fi că folosește un șablon (pe care, evident, nu îl înțelege).

Prin construcția „eu și alți...” se face o asociere în aceeași clasă, deci prin folosirea șablonului „eu și alți colegi” vorbitorul se consideră și el un coleg, lucru evident contradictoriu cu înțelesul lui „coleg”, care se referă la alte persoane decît cea de referință.

Căutînd pe internet, am descoperit că șablonul este destul de folosit:

De menționat că șablonul verbal se poate se regăsește în asociere și cu alte substantive cu același tip de semantism: vecin, prieten, coechipier șamd! 

Putem scrie citate?

Folosirea adecvată a cuvintelor în (con)text ține de simțul limbii, trăsătură care se dezvoltă în urma unui contact prelungit cu registrul curent al limbii, eventual cu cel elevat (de obicei prin lectură, dar nu exclusiv). Ceea ce nu se întîmplă în cazul de mai jos, unde aflăm că oamenii scriu... citate!

Este adevărat că „se înțelege” (argumentul favorit al apărătorilor vorbitorilor limbii române defecte), dar de ce să ne limităm la asta? Doar se știe că oamenii se pot înțelege cu un lexic de doar 500 de cuvinte. Mai bine 500 folosite corect decît 5000 folosite greșit!

Despre roțile căruței

Expresia „a cincea roată la căruță” este relativ veche – are cel puțin o sută de ani, poate mai mult – și înseamnă exact la ce vă gîndiți: ceva inutil, de prisos sau ceva nenecesar (de care de poți lipsi)!

Cînd citești un articol de analiză, te-ai gîndi că alegerea cuvintelor este atent cumpănită, însă cînd citești despre a treia roată la căruță începi să te întrebi dacă autorul știe despre ce vorbește. Căci este evident că pentru o căruță toate cele patru roți sînt la fel de importante și, chiar dacă nu ar fi, este greu de decis în ce ordine ar trebui numărate! 

Vasile Dîncu supralicitează și folosește expresia cu numere pare. Nu e clar dacă se gîndea că prima roată la căruță ar fi cea mai importantă (dar ce ar exclude-o atunci pe a treia?): 

Editare ulterioară (bonus) – Florin Negruțiu dă și el cu bîta-n baltă:

la propriu înseamnă... la propriu!

E greu de închipuit că cineva poate folosi „la propriu”, dar să creadă că înseamnă „la figurat”, dar asta e realitatea tristă! Căci mă gîndesc că nu-și închipuie că Tesla ar fi la propriu pe un val (pe un surf?): e greu și cu un singur automobil, d-apăi cu întreaga companie?

Nu mai spun de folosirea lui trilion cu altă definiție decît cea din DEX (chestie inacceptabilă într-un program TV economic)...

Cum să (nu) scriem o știre despre știință...

Este lăudabil că mai există site-uri care încă mai prezintă știri despre știință sau articole de popularizare a științei, însă ar trebui înțeles că cei care le editează ar trebui să le și citească (sau să le înțeleagă)...

Astfel, aflăm din articol că cercetătorii „prezic” evenimente din trecut, cînd, clar pentru toată lumea școlită și neșcolită, de fapt a prezice este legat numai de viitor! Nu știu dacă mai are sens să indic și finețuri de pragmatică precum accentuarea inutilă cu „a avut loc pe Pâmînt”, în special a doua subliniere cu galben (care te face să crezi că lumea crede că s-a întîmplat în altă parte)!

rictus

În limba latină, rictus însemna „gură (larg deschisă); deschiderea gurii” și provine, la rândul lui, din verbul ringor „a deschide gura larg; a mârâi (cu dinții la vedere)”.

În franceză, de unde am preluat termenul, sensul principal este cel medical – contracție a mușchilor feței în unele afecțiuni ale sistemului nervos (de exemplu cele cauzate de tetanos sau otrăvirea cu stricnină) –, dar se folosește mai mult sensul figurat: „grimasă, strâmbătură”.

Sursa căutărilor este evidentă!

face pereche alături de...

De ce să ne exprimăm firesc și simplu în limba română cînd putem să o facem greșit? 😁 În limba română, cel puțin cînd e vorba de sport, se spune „X și Y fac pereche” sau „X face pereche cu Y”. Unor jurnaliști sportivi nu li s-a părut suficientă prepoziția cu, așa că au supralicitat cu alături de. Totuși, alături de se folosește fie ca locuțiune (care are un pic alt sens – „pe același plan cu”), fie cu sensul locativ, „lîngă”! Rezultatul este o formulare care este semantic greșită, dar și sună artificial!

 

portul măștii...

De ceva vreme a (re?)apărut în uz termenul port ca alternativă pentru purtare. Dacă acum o sută de ani, era clară influența franceză, din păcate nu am reușit să aflu care este motivul revigorării expresiei. 

Chiar dacă vox populi are limitări, este grăitor faptul că numai 2% dintre repondenți au ales varianta „portul măștii”:

Totuși, căutările pe Google au un pic o altă distribuție:

• purtarea măștii: 338.000 de documente (33.000 fiind știri) ~75%
• purtatul măștii: 32.000 de documente (5.200 fiind știri) ~8%
• portul măștii: 68.000 de documente (4.400 fiind știri) ~16%

ceea ce mă face să cred că este o formă preponderent scrisă (probabil preluată dintr-o lege sau o hotărîre de guvern). Rog pe oricine care crede că a descoperit cauza să ma ajute cu respectiva informație!

Bîlbe la DigiTV

Nu este plăcut să te bîlbîi sau să faci niște greșeli cînd ești în direct la TV, dar poți invoca scuza porumbelului pe care nu-l mai poți băga înapoi (sau, dacă nu ești un prezentator obișnuit cu emisiunile, te scoți mai bine cu scuza emoțiilor). Dar ce putem spune de cei care fac asemenea greșeli într-un material pregătit dinainte? Au vreo scuză?

Într-o secvență de cîteva secunde apar 3 bîlbe:

• dezcord: vîrsta înaintate;
• topică dubioasă: dramele trăite de cei nevaccinați în spitale;
• dezacord: vîrsta [...] și dramele [...] l-a făcut;

Gothenburg

Oare am eu pretenții prea mari de la presa românească? Cînd vezi scris Gothenburg într-o știre, imediat te gîndești la câteva lucruri despre cel care a scris știrea:

• că este probabil incult (dacă nu cunoaște chestii minimale despre Göteborg);
• că-și face treaba superficial (chiar dacă nu știa de el, trebuia să verifice numele orașului);
• că habar nu are de regulile ortografice ale limbii române (vezi mai jos);

Sigur, spune mult și despre organizarea din redacție: lipsa unui control al știrilor care ies pe post (că doar nu toți fi inculți p-acolo) și lipsa unor reguli (cam toate redacțiile cu un nivel minim de calitate au ceea ce se cheamă gazeteers în limba engleză: liste cu nume proprii cu scrierea corectă în limba română)

Explicațiile din DOOM sînt simple (le puteți citi în întregime aici):

În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii - de persoane și de locuri - străine, din limbi scrise numai sau și cu alfabetul latin se respectă grafia și pronunțarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jókai [ĭocoĭ], pol. Mickiewicz [mițk'evič], germ. München [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeare [șecspir], Wall Street [ǔălstrit], Yale [ǐeǐl], germ. Zeiss [țaǐs].
(Sursa: DOOM²: 2.5. Scrierea și pronunțarea numelor proprii străine, punctul 1)

Pînă și Google Translate știe să „traducă” corect Gothenburg! Ce caută într-o redacție un angajat care poate fi înlocuit cu o aplicație care nu te costă nimic?  

Este dificilă ortografia limbii române?

Cîțiva utilizatori de pe pagina noastră de facebook ne-au admonestat în comentarii că promovăm regulile ortografice ale limbii române, iar printre argumente erau unele referitoare la faptul că ortografia este învechită („de pe vremea lui Eminescu”), complexă („de ce există reguli care tratează cazuri mult prea specifice?”) și, în general, inutilă (era făcută o legătură cu „limba vie”).

Obiecțiile acestea se pot combate ușor:

• ortografia din timpul lui Eminescu era total diferită de cea din ziua de azi (în plus, chiar pe parcursul vieții lui s-a modificat de mai multe ori);
• complexitatea ortografiei limbii române din ziua de azi este mai curînd una scăzută tocmai pentru că există reguli: principiul fonetic este dominant, iar regulile apar tocmai pentru a se clarifica zonele unde pot apărea dubii (din diverse motive). Ne putem gîndi, pentru comparație, că în engleză scrierea fiecărui cuvînt trebuie memorată!
• în ceea ce privește utilitatea, regulile ortografice (vezi mai sus) ajută la păstrarea unității limbii. Jocul „telefonul fără fir” ne ajută să înțelegem cum s-ar modifica limba dacă nu ar exista un numitor comun la care să se raporteze toți vorbitorii!

Prefața uneia din primele încercări de normare ortografică (din 1871, cînd Eminescu devenea cunoscut!) cred că este cea mai bună dovadă pentru evoluția ortografiei! Tot documentul poate fi găsit aici!

Cum (nu) se folosesc ghilimelele...

Cred că toată lumea știe că ghilimelele nu se folosesc numai pentru citare, ci și pentru a marca ironia sau sarcasmul (sau de a-l folosi ca metacuvînt). De aceea, nu poți fi decît surprins cînd vezi un text (jurnalistic, deci cu ton neutru teoretic) unde termenul care ți se pare adecvat este pus între ghilimele! 

Dacă știrea spunea simplu: Cartelele de metrou vor fi decorate cu opere de artă de referință, toată lumea înțelegea despre ce este vorba: cartelele vor avea imprimate copii după opere de artă cunoscute. În momentul în care editorul a hotărît să pună între ghilimele cuvîntul decorat. Cum citat nu poate fi, e clar că trebuie să fie o ironie! Adică înțelegem fix opusul: că de fapt cartelele vor fi mîzgălite sau, eventual, că operele de artă care vor fi tipărite vor distruge frumusețea cartelelor. 

Meteahnă veche...

Circulă zilele astea pe internet o imagine dintr-un ziar (?) românesc, din păcate fără sursă:

După ortografie o putem plasa între reformele ortografice din 1904 și respectiv 1932 (eventual se poate accepta o mică variație, că nu toate jurnalele au adoptat imediat schimbările). 

Interesant e că putem descoperi sursa probabilă* a acestei știri mult înainte de 1904 (Gazeta Transilvaniei, 1888).  Iată un colaj din acel număr al Gazetei Transilvaniei:

Ceea ce ne confirmă că plagiatul e meteahnă veche în ziaristica românească! De remarcat și tehnicile moderne, de schimbare ușoară pentru a ascunde plagiatul (sau pentru a-l adecva situației): Transilvania devine România și cârciumă devine cârcĭmă!

---

* Am spus sursa probabilă pentru că, deși am stabilit existența unui plagiat, nu putem garanta că este sursa originală!

Limbi române sărbătorite...

În fiecare an de 31 august găsim în presă articole dedicate limbii (de Ziua Limbii Române) și, inevitabil, trebuie să fie măcar unul care să conțină greșeli de scriere!

Anul acesta cei de la Libertatea au fost mai îndrăzneți și au vrut să clarifice și cum e cu greșelile des întîlnite în limba română. Nu numai că au dat-o-n bară (au preluat cu copy-paste prostii de pe internet de genul pleonasmul greșeală gramaticală și forma populară vroiam greșeală inacceptabilă), dar au și dat un exemplu de cel mai des întîlnită greșeală: folosirea unui număr greșit de i-uri! Dacă aveau și o cratimă pusă aiurea, tacîmul era complet! 

Deltă sau mlaștină?

Nu mi-e clar ce e în mintea celor care din prostie sau din încercarea de a edulcora realitatea folosesc cuvinte evident greșite! Căci pur și simplu nu pot crede că există persoane care nu cunosc semnificația cuvîntului deltă! Se face la geografie, ba chiar se exagerează cu însemnătatea Deltei Dunării... cert e că toată lumea știe că este un tip de formă de relief formată din sedimentele pe care le lasă un fluviu (mai rar un rîu) la vărsarea în mare sau ocean.

Minciuna redenumirii unei mlaștini în deltă a fost promovată de unii „experți” (mai curînd agitatori) de mediu) referindu-se la mlaștina Văcărești, dar se pare că s-a extins! Totuși „delta” (de fapt lac sau mlaștină) Văcărești este formată natural, cea a Siretului este un lac amenajat pentru agrement! Cum ar putea cineva gîndi să numească deltă o zonă amenajată de om?! 

Criptic, străzile din Berceni...

 

Pentru cei care nu cunosc sensul cuvîntui criptic, ca primarul comunei Berceni, afișăm definiția:

CRÍPTIC, -Ă, criptici, -ce, adj. Ascuns, secret. ◊ Limbaj criptic = limbaj obscur, sibilinic, greu accesibil. ♦ Care prezintă ascunzători, focare de microbi. – Din fr. cryptique.

sursa: DEX '09 (2009)

De fapt cuvîntul pe care primarul nu-l cunoaște, dar îl aproximează, este scriptic „înregistrat în scripte, în documente oficiale”...

Numele Marius și Maria au vreo legătură?

Răspunsul este nu! Deși din ce în ce mai multe persoane par a considera Marius ca pornind de la (sau avînd legătură cu) numele biblic Maria, Marius este un vechi nume roman* folosit mult timp înaintea apariției creștinismului! Se pare că orele de istorie antică unde apărea la loc de cinste și Marius, adversarul lui Sulla, nu au folosit!

Cum ne-am obișnuit, MAI dă cu bîta-n baltă cu comunicatele „onomastice”, unde le lipsește bunul-simț de a-și verifica informațiile:

Este posibil ca confuzia să fie susținută de numărul mare de compatrioți care au schimburi cu Italia, deoarece Mario reprezintă și „italianizarea” lui Marius, dar și corespondentul masculin al numelui Maria!

Iată ce găsim în MEO despre Marius:

---

* Trebuie spus că ginta corespunzătoare se chema... Maria! Dar tot fără legătură cu numele biblic (care provine din ebraicul Miriam/Mariam „amărăciune”. Vezi mai multe nume ebraice aici.

ultimul cîntec de lebădă...

Expresia metaforică cîntecul lebedei desemnează ultima manifestare remarcabilă a unei personalități chiar înainte de moarte (sau de pensionare/retragere). În spatele acestei expresii a stat credința (vezi Platon, dialogul Phedon) că lebăda, o pasăre altfel asociată cu tăcerea, ar cînta minunat chiar înainte să moară. Din motive evidente, expresia este paneuropeană.

Pentru că e o chestiune legată de cultură, jurnaliștii noștri sportivi (chiar exportați la un mare concern internațional) nu prea înțeleg la ce se referă, astfel că am auzit de două ori în ultimele zile ale Olimpiadei de la Tokyo formularea „ultimul cîntec de lebădă al lui X”!

În dicționarul de cuvinte, citate și expresii celebre (I. Berg, 1967) chestiunea este explicată în detaliu:

orhidee

Cred că nu este foarte cunoscut faptul că numele acestei flori provine din cuvîntul grecesc ὄρχιδις (orchidis) care înseamnă „(mic) testicul” (ὄρχις / orchis, „testicul”)! Și istoria numelui e lungă: provine din limba greacă, dar vechii greci numeau așa nu numai o specie de orhidee, ci și un soi de măslin. Primul care a atestat termenul a fost Theophrastus, „părintele botanicii”, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii peripatetice, dintr-un motiv destul de prozaic*: soiul pe care l-a descoperit avea lîngă rădăcini doi tuberculi care seamănă cu două testicule (vezi imaginea de mai jos)! 

În Europa termenul a fost preluat (și refolosit) de botaniști prin secolul XVIII, dar interesant se dovedește faptul că, deși familia orhideelor (Orchidaceae) este printre cele mai populate din regnul Plantae – circa 30.000 de specii –, foarte puține specii din familie au tipul acesta de rădăcină! Și mai interesant este că din această numeroasă familie de plante, singura specie folositoare omului (altfel decît pe post de ornament) este... vanilia!

floare de vanilie (tot o orhidee și ea)

Da, vanilia este o orhidee! Evident, nu am adus degeaba în discuție vanilia, căci blogul acesta nu este unul pe teme botanice, ci pe teme lingvistice! Etimologia vaniliei este și ea neașteptată: vine din spaniolul vainilla, care e diminutivul lui vaina „teacă, toc”, iar acesta provenind din latinescul vagina (poate că nu este nevoie de explicații privind înțelesul, dar în latină vagina însemna „teacă”)!

Că tot am vorbit de testicul, este surprinzătoare și etimologia lui, căci provine din diminutivul latinescului testis „martor”... oarecum similar cu sensul din expresia politica coiului „participă, dar nu se bagă”!

Notă

---

* Dacă am contemporaneiza și autohtoniza întîmplarea, ar fi ca și cum Liiceanu ar ieși pe cîmp să filozofeze cu confrații, ar descoperi o plantă, iar singurul nume care i-ar veni-n cap ar fi ceva de genul „coițe”!

Ciudățenii în basmul românesc...

Basmele și poveștile românești au fost întotdeauna un izvor de informații despre obiceiurile și tradițiile românești, dar și despre modul cum gîndeau românii pe vremuri. 

Dar cînd am ajuns la povestea asta (Găinăreasa, culeasă de Petre Ispirescu), am rămas un pic bulversat! M-am gîndit că poate nu am înțeles eu bine ce vrea să spună cu „în căsătoria lor ei au trăit ca frații” (mă rog, cine știe, poate dragostea platonică s-a născut la țară), dar completarea „și numai o fată au făcut” m-a dat peste cap! Adică spre deosebire de căsătoriții obișnuiți care fac mulți copii, frații fac doar unul!

Ce concluzii putem trage aici despre cum își petreceau timpul frații (sau cel puțin fratele și sora) în vremuri îndepărtate?

Dacă credeați că asta-i tot, ați greșit:

Dacă credeați că referința căsătorie – frați era bizară, de ce să nu existe și una căsătorie – tată+fiică?! 😀

Țara elenă...

În căutarea de sinonime sau perifraze care să evite repetiția se poate ajunge la o situație rizibilă (și mult mai jenantă decît eventuala repetiție înlocuită).

În cazul de față, probabil că s-a dorit folosită sintagma „statul elen” în loc de Grecia, însă ceva nu a funcționat: fie că știrista a considerat că termenul stat este prea formal, fie că a uitat sintagma și a potrivit-o după ureche, rezultatul – „țara elenă” – este amuzant pentru cei care ascultă!

focar

Din ce în ce mai des în ultimul timp auzim la știri cuvinte folosite din auzite, cu sensuri create prin etimologii populare. Zilele astea am auzit de mai multe ori cuvîntul focar de sine stătător referindu-se la zone care ardeau.

Chiar dacă focar este un cuvînt care are legătură cu focul (s-a format în limba română după franțuzescul foyer din „foc” cu sufixul -ar și, eventual, inspirat de latinescul focus), el desemnează un punct de convergență (în optică și, similar, în matematică). Ca atare, a început să fie folosit la figurat, inițial doar ca punct de concentrare (ca în focar de infecție, focar seismic șamd), după aceea și ca punct de răspîndire (ca în focar epidemic).

Aflăm din știrea de mai sus că „au apărut focare chiar printre case”. Folosirea lui focar în acest context este greșită din punct de vedere semantic căci din context pare să însemne „zone care ard” (deci e folosit cu un sens inexistent). Ca dovezi suplimentare avem și faptul că, utilizat corect, focar implică existența unei concentrări (deci nu pot apărea mai multe focare într-o singură zonă) și, de asemenea, că excluzînd folosirea cu sensul științific, întotdeauna după focar vine un determinant (în cazul ăsta ar fi trebuit focar de incendiu, sigur, unul singur, nu mai multe!).

*cele mai optime

Pe vremuri*, în gramatică existau cîțiva „stîlpi” ai educației pe care toate învățătoarele se simțeau obligate să le transmită: 

• la reguli ortografice: se scrie m înainte de b și p;
• la i-ul nevocalic: cum și de ce se scrie copil la pluralul articulat copiii; 
• la cratime: cînd scriem s-a, cînd scriem sa;
• la pleonasme: optim e deja la superlativ, deci cel mai optim e pleonasm;

De obicei învățarea era mecanică, drept urmare cam toată lumea știa să scrie corect exemplele repetate cu sfințenie (chiar dacă mulți greșeau cînd se ieșea din zona de confort a acelor exemple studiate)!

De aceea mare mi-a fost mirarea cînd am auzit exprimarea asta:

Pare că la școală nu se mai învață mecanic, dar cred că nu se mai învață deloc! 😀

---

* Trebuie să recunosc: nu m-aș fi gîndit că o să ajung vreodată să încep un articol cu „pe vremuri”, dar uite că am ajuns și aici!

jurnalist, ziarist sau gazetar

Cristian Tudor Popescu își revendică numele de gazetar, clamînd o legătură indisolubilă cu scrisul, argumentul suprem fiind: „nu poți fi gazetar de televiziune”. Sigur, combinația pare distractivă, probabil nimeni nu s-ar gîndi că s-ar putea asocia cei doi termeni, dar oare dovedește asta incompatibilitatea dintre termeni? Sau o fi altceva la mijloc? 

Motivul pentru care gazetar sau ziarist nu pot fi asociate cu televiziunea este unul simplu: ele sînt legate de gazetă și ziar (de la care au fost formate), iar acestea nu au evoluat semantic. Poate trebuie menționat și faptul că gazetă este folosit mai mult peiorativ, deși s-a încercat resuscitarea termenului (Gazeta Sporturilor, Gazeta de Sud șamd). 

Termenul jurnalist, în schimb, are o altă poveste: s-a impus și datorită influenței exterioare – în engleză avem journalist, în franceză journaliste, în italiană giornalista – dar și unor factori interni: emisiunile de știri de la televiziuni sînt aproape fără excepție numite „(tele)jurnale”, astfel că trecerea de la scris la „micul ecran” a fost firească (de remarcat că și reporter a avut aceeași ușurință de migrare, ba încă de mai demult). 

La final, trebuie adăugat și că Google ne permite să observăm și că termenul gazetar devine desuet, astfel că asocierea cu un tehnologia modernă ar fi, cum spuneam mai sus, oarecum hilară. Ceea ce face curios demersul dlui Popescu, căci are mai multă activitate la televizor decît la ziar, care e și el online (deci tot ceva modern). Cum iese din discuție, astfel, legătura cu gazeta, m-aș bucura, totuși, ca dl Popescu să fi încercat resuscitarea numele unei vechi meserii și nu să găsească o modalitate prin care să se distanțeze de varianta modernă a acesteia!

Numele Ilinca și Ilie au vreo legătură?

Pe scurt, nu! Nu știu de unde s-a împămîntenit acestă credință, însă ea este falsă! După cum toate dicționarele onomastice spun, Ilinca este o variantă a numelui Elena (vezi Mică Enciclopedie Onomastică, vezi Dicționar Onomastic).

Pe principiul Un prost aruncă o piatra-n apă, o sută de înțelepți nu pot s-o scoată, Agerpres a fîsîit următoarea informație:

După ce am săpat nițel, am descoperit și sursa inițială, un comunicat... MAI!

De remarcat că în listă apare greșit și Elis, care este de fapt un hipocoristic de la Elisabeta!

Și ar fi de rîs dacă nu ar fi de plîns! Căci în comunicatul din 21 mai (Constantin și Elena) Ilinca apare din nou (vedeți toate comunicatele aici)!

Cum era de așteptat, pseudojurnaliștii s-au repezit să copieze informația fără să o treacă și prin filtrul gîndirii:

Si mai distractiv e că și site-urile bisericești preiau gogomănia (nu le mai dau, că sînt destule)

Dar să nu credeți că etimologia populară este nouă! Am descoperit că informația asta e diseminată și în wikipedia, care preia o știre de acum 10 ani, de data asta sursa fiind Mediafax, care preia informația tot de pe site-ul MAI!

localități... avariate

Am aflat ceva mai devreme de la crainicul știrilor Digi24 (că jurnalist nu prea se poate numi) despre existența unor localități... avariate! 

Tocmai voiam să zic că este clar că nici redactorul știrii, nici cel care le prezintă nu prea le au cu limba română (chestie cunoscută la acest post TV), dar nu au jenă să „inoveze” limba, dar am descoperit că nu este chiar o noutate (pe net am descoperit sintagma folosită încă de acum circa 10 ani).

E drept că sintagma localitate avariată era folosită mai mult cu sensul de „localitate unde s-a înregistrat o avarie (într-un sistem de care s-a vorbit anterior)”, ca aici, dar există și folosită cu același sens greșit pe care l-am observat acum, vezi aici (2014).

lacrimi de crocodil

Dacă putem admite că un cuvînt își poate schimba sensul chiar dacă nu există vreo explicație logică, nu putem totuși permite la fel de ușor aceeași „evoluție” și în cazul unei expresii, căci aceasta e de obicei ancorată în repere istorice sau literare.

Și totuși, iată că o parte importantă din repondenți consideră că expresia lacrimi de crocodil ar înseamna „plîns cu lacrimi mari” (căci se știe că crocodilul are lacrimi mari), deci exprimă o durere reală, și nu „plîns fals, fățarnic” (căci lacrimile acelea mari apar la crocodil după ce își mănîncă victima – cel puțin așa cum se credea la momentul creării expresiei).

Ceva similar spune și I. Berg în Dicționarul de cuvinte, citate și expresii celebre:

constelație de... sateliți

Cred că orice vorbitor de limbă română înțelege că termenul constelație provine de la cuvîntul stea. Cum s-ar putea gîndi cineva că niște sateliți, oricît ar fi ei de strălucitori pe cer, ar putea forma o constelație?

Nici măcar la figurat nu se potrivește, căci definiția constelației implică stelele păstrînd pe cer o formă anume! (Cine știe, poate se va întîmpla și asta în viitorul apropiat!)

Măcar dacă s-ar fi folosit ghilimelele, ca să fie clar că termenul e impropriu folosit!

Dezacordul la relativele cu antecedent construcții partitive

O greșeală „clasică” (vezi și sondajul pe o temă similară) este dezacordul care apare cînd se folosește o construcție partitivă ca antecedent al relativului (sună complicat, dar e foarte simplu)!

Nici președintele nu este scutit: „România este [unul] dintre statele care are un grad mic de vaccinare”:

În GLR se explică destul de clar problema (inclusiv cauza):

Evaluarea națională 2021

Știți cum arată clopotul lui Gauss în versiunea românească? Foarte plat, cam așa (trage un pic pe dreapta, parcă!):

Nu știu cum s-a reușit performanța de a avea între 4,75 și 9,50 un număr aproape constant de elevi, dar nu cred că lucrul acesta ar fi putut fi planificat! Trebuie totuși remarcată o ușoară îmbunătățire față de examenul din 2015, cînd numărul de elevi creștea (aproximativ liniar) odată cu media, iar 10,00 era de departe cea mai întîlnită medie, dar și o involuție față de 2019, cînd distribuția mediilor era mai aproape de distribuția normală!

Platoul rămîne și la nivel de note, nu doar la intervale:

Culmea e că dacă ne uităm doar la distribuția pentru limba română observăm că aici nu s-a schimbat prea mult distribuția față de anii trecuți, deși tipul subiectelor s-a schimbat radical! 

S-a păstrat inclusiv „gaura” dinaintea notei 5,00, treabă mult mai vizibilă dacă vedem distribuția pe note, nu pe interval:

La matematică este tot ciudată, dar într-un alt fel (dar la fel de ciudată ca în anii trecuți)!

Ce concluzii putem trage?

• deși s-a încercat modificarea stilului de examen, subiectele încă sînt mult prea ușoare (nu știu de ce crede ministerul că notele mari neconforme cu realitatea ar putea ajuta pe cineva);
• subiectele nu ajută la diferențierea elevilor buni de cei foarte buni (sau a celor slabi de cei foarte slabi) nici prin granularitate, nici prin dificultatea subiectelor;
• singura explicație e cea de acum 6 ani: nivelul scăzut al examenului și absența subiectelor nu dificile, ci și a celor mediu spre dificile au un singur scop: ascunderea dezastrului din educație!

Notă: de obicei examenele standardizate, cum este și acesta, au rezultatele distribuite normal (adică graficul să fie aproximativ clopotul lui Gauss). Sigur, există teoretic și posibilitatea ca testul să fie proiectat special să nu aibă rezultatele distribuite normal (dacă scopul testului nu ar fi diferențierea elevilor), dar, pe lîngă faptul că acest lucru ar trebui anunțat, nici nu ar fi potrivit scopului acestui examen!

Putem denunța teorii?

 Am fost intrigat de o construcție descoperită într-un articol: cineva denunța o... teorie!

În limba română a denunța are două sensuri, ambele legate de drept: primul care se referă la persoane – semnalarea unei infracțiuni către o autoritate (de obicei denunțăm persoana, dar uneori se denunță fapta), al doilea care se referă la contracte sau tratate, mai exact declararea încetării valabilității unui act. În trecut s-a mai folosit a denunța pentru „a declara”.

Oare cum s-o putea denunța o teorie? Numai jurnalistul poate ști asta! Probabil că sensul „a declara” a fost cumva pervertit sau scurtat: e corect să spunem a denunțat falsitatea teoriei scăpării, dar probabil prea lung, astfel ca a fost omis termenul care clarifică verbul!

În același paragraf s-a strecurat o altă mostră de română incorectă: „o colegă”! În primul rînd folosirea articolului nehotărît este incompatibilă cu folosirea articolului hotărît în prima parte a apoziției, iar în al doilea rînd creează confuzie: prima oară ai senzația că este vorba de o persoană diferită!

descoperit sau dezvoltat (sau inventat)

Contrar a ce crede autorul articolului, a descoperi (cînd vorbim de ceva științific) înseamnă exact ce spune, etimologic, termenul: un lucru care exista dinainte, dar nu era știut (descoperim o folilă, descoperim o lege a fizicii șamd)!

Dar cînd realizarea este un lucru nou (creat de oameni) se spune a inventa sau eventual, dacă se face gradual, a dezvolta.

Bonus: autorul se dă un pic în stambă și cu folosirea greșită a verbului a pilota, confuzia venind probabil de la testul-pilot despre care se vorbește în articol!

Ciclonul de la Marea Neagră

Să fie nume de manelist sau de luptător MMA?