Despre desert

Întotdeauna mi s-a părut interesant să aflu evoluția cuvintelor, dar este fascinantă schimbarea sensului unor cuvinte des folosite, cum este cazul lui desert! Acesta a fost împrumutat din limba franceză la finele secolului XIX cu sensul din limba franceză „fel de mîncare servit la sfîrșitul unei mese”, dessert provenind din verbul desservir „a strînge masa”. Găsim în presa de acum 100 de ani exemple cu duiumul:

Adevărul literar și artistic, iunie 1933

Oglinda lumii, iunie 1927

Lupta, decembrie 1936

Legătura dintre botox și caltaboș...

Nu, legătura la care mă gîndesc nu este că cine își injectează botox are parte de mai mult caltaboș... e vorba doar de legătura lingvistică dintre cele două! 

Probabil toată lumea știe că botoxul este toxina botulinică, o neurotoxină produsă de bacteria Clostridium botulinum, extrem de periculoasă, folosită în scopuri medicale doar în cantități extrem de mici. În cantități mai mari (vorba vine mai mari, toxina botulinică fiind considerată cea mai periculoasă substanță, cantitatea letală fiind 30 pg/kg), toxina ne îmbolnăvește de botulism (produce paralizia mușchilor și chiar moartea). Numele bolii este format din radicalul latinesc botulo- din botulus „caltaboș, cîrnat”, motivul fiind că factorul care permite apariția toxinei este lipsa oxigenului, iar aceasta se întîmplă în general în alimentele conservate. Cum primele alimente conservate care permiteau dezvoltarea bacteriei au fost cîrnatul/caltaboșul, nu este de mirare că numele bolii a fost legat de acesta! Alt cuvînt format cu același radical este botuliform „în formă de caltaboș/cîrnat”.

Dacă tot am ajuns la caltaboșul neaoș trebuie spus că etimologia cuvântului nu este foarte clară! 

Dacă numele alternative ale produsului pot fi puse în legătură cu cuvinte din alte limbi  – calbaș cu bulgărescul колбac sau cu maghiarul kolbász, iar chișca cu polonezul kiszka – pentru caltaboș (sau variantele cartaboș, gîldăbaș etc.) nu există o opinie majoritară.

Care este pluralul lui sînge?

Răspunsul pe scurt la întrebarea din titlu este: nu are plural! Dar, evident, răspunsul complet este nuanțat!

De ceva timp s-a răspândit o memă, anume că pluralul lui sînge ar fi... sîngiuri! Sînt date și cîteva poze, inclusiv de pe dexonline, dar concluziile sînt clare: 

• oamenii nu știu în ce dicționare să caute;
• oamenii nu știu că citească un dicționar!

Ca să clarific: dacă te interesează un plural, în primul rînd îl cauți în DOOM (aceasta fiind, cel puțin oficial, norma), nu în DEX. Căutînd în DOOM, obținem rezultatul evident: nu are plural!

Chiar dacă căutăm în dicționarul greșit, tot mai există o șansă dacă citim informațiile corect:

În cazul DEX, acesta are mai multe indicii: în primul rînd indicația (5) de lîngă plural înseamnă că numai sensul respectiv are acel plural. Iar dacă mergem chiar la sensul respectiv, vedem că, în afară de eticheta „învechit”, apare și indicația că se folosește numai la plural.

*dezastros

Acum mai bine de 150 de ani, cînd ortografia limbii române nu era încă normată, scrierea cu chirilice impusese deja ideea că „scriem cum pronunțăm”, astfel că existau multe cuvinte scrise greșit din cauza pronunțării deficitare! Iar *dezastros este unul din acele cuvinte, fiind un caz limită: pe de-o parte fiind considerat importat din franceză, unde désastreux se pronunță aproximativ [dezastr'ö], pe de altă parte considerîndu-se o producție autohtonă, compus din dezastru + -os. De altfel pînă la reforma ortografică din 1904, avem mai multe ocurențe ale lui dezastros decît pentru dezastruos, cuvîntul fiind un bun exemplu pentru cazurile în care ortografia a influențat pronunțarea!

Se scria dezastros încă de pe vremea chirilicelor!

Totuși, au trecut mai bine de 100 de ani de cînd s-a fixat forma „autohtonă” dezastruos, astfel că ne mirăm că forma veche încă apare (mai ales într-un mediu care ar trebui să fi fost strict controlat):

În zilele noastre, observăm o reapariție a formei fără hiat, *dezastros, dar în mod evident nu mai are legătură cu pronunțarea din franceză, ci cu tendința de evitare a hiatului (iar cum diftonul uo nu există în română, hiatul este redus la vocala -o-).

De unde provine pornografia

Porno este prescurtarea lui pornografie, importat de noi din franceză (unii lingviști susțin că și forma scurtă porno a fost preluată din engleză sau franceză), și are ca bază cuvântul grec πόρνος* (pórnos). În general se consideră că πόρνος înseamnă „depravat, care se prostituează”, însă conform dicționarului Liddel-Scott inițial desemna un tânăr homosexual pasiv (companionul pederastului). Probabil din acest motiv o să găsiți de multe ori că termenul de pornografie ar avea ca bază termenul πόρνη (pórne) „femeie de moravuri ușoare; prostituată”.

---

*) Un termen similar, πορνογράφος (pornographos), apare încă din secolul III în textul scris de Athenaeus, Δειπνοσοφισταί „sofiștii/experții în (conversațiile de la) mese/dineuri”, dar acolo avea sensul de „persoană care scrie despre prostituate”.

lifuroii domnului Popescu

Cristian Tudor Popescu este unul dintre puținii ziariști care, cum se spunea pe vremuri, are condei! Știe să utilizeze limba română, cuvintele-s bine alese, de aceea este surprinzător să descoperi că uneori dă cu oiștea-n gard la acest capitol (să fim înțeleși, opiniile sale pot fi criticate, căci nu întotdeauna este ghidat de obiectivitate, dar scriitura rareori dă greș).  

Ultima ispravă: lifuroii! Dacă jurnalistul s-ar fi limitat la folosirea termenului, nu am fi avut nimic să comentez, însă veleitățile sale de lexicograf ne pun pe gînduri căci, dacă verificăm dicționarele, observăm că definiția popesciană nu are vreo legătură cu explicațiile date în ele.

Republica 2023, CTP definește lifuroii

Faptul că autorul a simțit nevoia să explice termenul ne sugerează că nici el nu era sigur că mesajul său ar fi ajuns la cititor în forma dorită. Dacă ar fi fost un cuvânt mai folosit, ne-am fi putut gîndi că Academia a eșuat în glosarea tuturor sensurilor (că nu ar fi prima oară), însă cum termenul este un regionalism (și m-aș hazarda să zic și arhaism), e greu de crezut că „strada” îl folosește...

Dicționarul Academiei – a lifui, lifuroi

Sigur, putem crede că definiția dată de dl Popescu este ironică, însă avem două potențiale probleme aici:

• sintagma lifuroi stricați, nu corespunde cu ironia (și nici cu definiția oferită), ci mai curînd cu invectiva; 
• așa-zisa explicație a fost vînturată și în trecut (vezi imaginea de mai jos); 

În consecință, singura explicație pe care o am e că dl Popescu chiar crede explicația pe care o oferă, însă singurele texte disponibile pe internet care l-ar susține sînt exact cele care se referă la explicațiile lui din 2006!