subsemnatul...

Știu că „mă-ta are cratimă” (așa e cîntecul...), dar nu îmi este foarte clar dacă subsemnatul are virgulă. 

În schimb, în manualul de limbă română pentru clasa a 11-a (Manolescu & co, editura Sigma) vedem indirect că ar fi fără:

Se observă că inadvertențele ortografice sînt marcate cu asterisc, deci am putea presupune că nu trebuie pusă, dar... la fel de bine putem zice că punctuația nu e ortografie, deci nu trebuie să facem în acest caz presupuneri despre ce ar crede autorii!

Dar în manualul de TIC (sic!) există un model de cerere unde subsemnatul nu are virgulă:

În schimb, în Gramatica limbii române (2008) găsim un exemplu cu virgulă (nu e explicit, ci tot indirect)...

În mod cert nu avem de-a face cu virgula lui Schrödinger care să existe și să nu existe în același timp! Deci ar trebui să fie un singur răspuns corect! Dintre gramatică și manuale, parcă aș merge pe mîna gramaticii, dar în ambele cazuri avem doar niște exemple...

Dacă o iau logic, mi-e teamă că situația devine și mai neclară: după subsemnatul nu prea are sens să apară numele, căci se presupune că apare la final... că d-aia se numește subsemnat! Dar logica, știm deja, nu are nimic de-a face cu limba, așa că, dacă verificăm dicționarele, observăm (deși poate nu înțelegem) cum sensul a migrat de la:

„cel care semnează (în partea de jos) o cerere, un act”

 – exact ca în franceză – la ce avem acum în DEX:  

„semnatarul cererii care își indică numele în introducerea [!] cererii sale”.

La fel de interesant e și ca DEX îl clasifică drept substantiv, dar în toate ocurențele urmate de nume întîlnite de mine termenul este acordat cu persoana I (ca „eu”), nu cu persoana a III-a, cum ar trebui să fie dacă ar fi substantiv. În contrast, toate ocurențele neurmate de nume par a folosi verbul la persoana a III-a. În acest caz, subsemnatul-pronume ar trebui urmat de virgulă, așa cum se întîmplă și cu pronumele eu. 

Dar există și o altă variantă pentru acest comportament: subsemnatul (urmat de nume) să fi devenit o formulă de introducere, neanalizabilă (iar din punct de vedere semantic este indubitabil acest lucru). În acest caz e destul de greu de explicat folosirea virgulei...

Ultima variantă este cea care este majoritară în declarațiile găsite pe internet (aproape 90% neavînd virgulă), dar nu cred că este relevant, pentru că de obicei formularele sînt create pe baza unui șablon (și deci nu reflectă dorința semnatarului). 

Trebuie spus că nu numai cuvîntul, ci și folosirea administrativă (în cereri și declarații) este preluată din limba franceză, așa că m-am gîndit că am putea să rezolvăm problema verificînd care este standardul în franceză. Din păcate, e fix ca la noi, cu și fără virgulă... Singura deosebire (minoră) e formularea care folosește și pronumele personal: Je soussigné... 

Muzeul regulilor inventate - episodul al III-lea - comparativul

Să ne înțelegem: o campanie pentru promovarea limbii române corecte este o idee foarte bună. Dar ce sens are o campanie de promovare a limbii române dacă e făcută după ureche? De ce ai vrea să promovezi reguli inventate?

Cum să nu promovezi limba română...

„Regula” emisă de cei de la Hyperliteratura este:

Comparativul de superioritate se exprimă cu ajutorul lui „decât”. Prepoziția „ca” se folosește în cazul comparativului de egalitate.

Dacă s-ar fi limitat la asta, încă nu ar fi fost nimic rău (ambele enunțuri fiind incomplete, dar adevărate), însă imaginea – adică, se știe, o mie de cuvinte! – ne clarifică enunțul:

Comparativul de superioritate se exprimă doar cu ajutorul lui „decât”. Prepoziția „ca” se folosește doar în cazul comparativului de egalitate.

Dacă cei care se ocupă de campanie s-ar fi deranjat să deschidă Gramatica limbii române, 2008 – norma actuală, ar fi descoperit la pagina 156 din primul volum cum li se contrazice afirmația imaginea.

Adverbul urmează regula adjectivului (GLR, pagina 603):

Dacă credeți cumva că este o regulă nouă vă înșelați. Iată ce scria în Gramatica Academiei (ediția 1965):

Verdict: regulă inventată!

Conjugarea verbelor

Acum mai bine de 10 ani apărea Gramatica Limbii Române (GLR2006) cu scopul declarat de a aduce la zi gramatica (trecuseră mai bine de 40 de ani de la ultima ediție academică).  Firesc, aceasta ar fi trebuit să devină norma la care să se alinieze programele școlare. Ușor de zis, greu de realizat!

Conform noilor norme nu mai există doar 4 conjugări ale verbelor, ci 11 (lucru care permite o descriere mai bună a acestor clase), dar, cum ne așteptam, în școală se merge încă pe vechiul sistem! Sigur, se mai adaugă și clasa verbelor neregulate (acum luată separat). 

Nu are cum să nu ajute un tabel care să prezinte schematic corespondența dintre cele două norme, în special pentru a arăta că schimbarea nu este dramatică (de fapt singura problemă este numerotarea, clasele în sine fiind ușor de reținut):

Conjugare GLR 2008	Conjugare GLR 1965	Exemple	Caracteristici	Numită tradițional
1	1	- a ara, - a afla, - a peria	- infinitiv în -a - indicativ prezent persoana 1: ∅, i sau u - indicativ prezent persoana 3 singular = 3 plural (-ă)	conjugarea I tare
2		- a aranja, - a bloca, - a salva	- infinitiv în -a - indicativ prezent persoana 1: -ez - indicativ prezent persoana 3 singular = 3 plural (-ă)	conjugarea I slabă
3	4	- a coborî, - a doborî, - a omorî	- infinitiv în -î - indicativ prezent persoana 1: ∅ - indicativ prezent persoana 3 singular = plural (-ă)	conjugarea a IV-a (în î) tare
4		- a acoperi, - a diferi, - a sui	- infinitiv în -i - indicativ prezent persoana 1: ∅ - indicativ prezent persoana 3 singular = 3 plural (-ă)	conjugarea a IV-a (în i) tare
5		- a adormi, - a fugi, - a sări	- infinitiv în -i - indicativ prezent persoana 1: ∅ - indicativ prezent persoana 1 singular = 3 plural
6		- a citi, - a mări, - a isprăvi	- infinitiv în -i - indicativ prezent persoana 1: -esc - indicativ prezent persoana 1 singular = 3 plural	conjugarea a IV-a (în i) slabă
7		- a hotărî, - a urî, - a zăvorî	- infinitiv în -î - indicativ prezent persoana 1: -ăsc - indicativ prezent persoana 1 singular = 3 plural	conjugarea a IV-a (în î) slabă
8	2	- a părea, - a plăcea, - a tăcea	- infinitiv în -ea - indicativ prezent persoana 1: ∅ - indicativ prezent persoana 3 singular = 3 plural	conjugarea a II-a
9	3	- a așterne, - a face, - a trece	- infinitiv în -e - indicativ prezent persoana 1 singular = 3 plural - participiu în -(u)t	conjugarea a III-a
10		- a arde, - a merge, - a trage	- infinitiv în -e - indicativ prezent persoana 1 singular = 3 plural - participiu în -s - infix perfect simplu -s-
11		- a coace, - a frige, - a suge	- infinitiv în -e - indicativ prezent persoana 1 singular = 3 plural - participiu în -(p)t - infix perfect simplu -s-

Interesant este că site-ul onor Ministerului Educației ne trimite să citim programa pentru disciplina Limbă și comunicare la site-ul Institutului de Științe ale Educației! Și, mai surprinzător, nu am descoperit în programă nimic despre clasificarea verbelor după tipul conjugării!

Din nou despre pleonasm

    În România există o luptă continuă a lingviștilor amatori împotriva a ceea ce cred ei că ar fi erori de gramatică, țintele predilecte fiind pleonasmul și cacofonia, în ciuda faptului că acestea țin de stil, nu de gramatică. Despre cacofonie am mai scris aici, însă despre pleonasm se pot scrie tomuri întregi și subiectul nu ar putea fi epuizat. Cîteva articole pe această temă, foarte bine documentate, sînt cele ale Rodicăi Zafiu, în România Literară (despre pleonasm sau averse de ploaie).

plantăm plante...

    Zilele trecute am primit pe email la dexonline (a nu știu cîta oară) o întrebare despre pleonasm, anume dacă „eu plantez plante” ar fi pleonasm sau nu. Sigur, urmînd definiția strictă din dicționar putem susține că avem de-a face cu un pleonasm, însă a planta este tranzitiv și cere complement direct (cu alte cuvinte, nu putem spune „*eu plantez”) și, în plus, se poate referi la o variantă largă de obiecte: răsaduri, puieți, butași (categoria plante), dar și stîlpi, pari sau mine. În plus, această combinație de două cuvinte înrudite este o construcție retorică utilizată încă din antichitate – s-a născut odată cu retorica – și poartă numele de figură etimologică!

    Dacă am urma cu strictețe definiția din dicționar, ar trebui să-i „înfierăm” și pe Tudor Arghezi („unde sapă sapa locul, sare din pămînt norocul” - tot figură etimologică), Topîrceanu („Căpitanii-și scutur coamele pletoase”), Eminescu („care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” - repetiție sau „cobori în jos, Luceafăr blînd”), Al. Odobescu („Dar însă, și eu am crescut pe câmpul Bărăganului!”), Gib Mihăescu („Cu uniforma aceasta am făcut minuni și la facultate: însă precaut, din cauza comenduirii, n-o îmbrăcam decât numai la examene.”) și (că să nu fim prea naționaliști) chiar pe Shakespeare („This was the most unkindest cut of all.” - Julius Caesar) și lista poate continua la nesfîrșit.

    De asemenea, tot la capitolul pleonasm ar fi și folosirea pronumelor personale „Eu vreau să dorm” – persoana fiind inclusă în forma verbului – sau chiar regulile gramaticii (sic!): în limba română este corect să spunem: „Nu a venit nimeni niciodată”, deși ar fi suficientă (teoretic) o singură negație.

Cum este și normal, există situații în care nu poți să nu rîzi de un pleonasm, de exemplu acest pleonasm triplu!

Exercițiu de gramatică

Un exercițiu ca cel de mai jos poate verifica mult mai bine cunoștințele de gramatică decît orice „item” a reușit CNEE-ul să construiască în ultimii ani!

Se dă fraza:
   O cuzdră glocă a budlănit ștecos un bocru și va cudrăci bocrișorul.
Efectuați analiza la nivel morfologic și sintactic.

Exercițiul îl are ca autor pe lingvistul sovietic Lev Vladimirovici Șcerba (vezi exemplul în rusă - Глокая куздра штеко будланула бокра...) și a fost preluat inclusiv într-o carte de analize gramaticale (Analize gramaticale structurale, Editura Dacia, 1978)