Genitivul numelor: Oradea

Autorii dicționarelor (în special cel ortografic) au obiceiul supărător de a neglija numele proprii. Astfel că, deși știm numele unui oraș, nu știm care este forma sa articulată (vezi și discuția despre Iași) sau cea de genitiv.

Deoarece lipsa de informație permite celor plini de imaginație și lipsiți de scrupule să inventeze (inclusiv reguli gramaticale), pe Internet circulă o poveste cum că întrebat fiind de acest aspect, George Pruteanu ar fi declarat că genitivul este Oradiei, așa cum și Alexandru Graur ar fi explicat în Puțină Gramatică. Doar că povestea nu prea se verifică: în cartea citată singurul articol dedicat problemei este cel reprodus mai jos!

Morfologia română are reguli clare, astfel că fiecăreia din cele trei variante de genitiv pe care le-am descoperit prin diverse documente: Oradei, Oradiei, Orăzii îi corespunde o singură variantă posibilă de nominativ:

• Oradei → Oradea ✔️;
• Oradiei → Oradia ❌;
• Orăzii → Oradea ✔️;

De altfel acum circa 100 de ani se folosea în special genitivul (în conformitate cu rostirea din zonă) Orăzii, varianta Oradiei fiind folosită în fostul regat, iar după reformele ortografice s-a impus varianta Oradei: vezi mai sus și nota lui Alexandru Graur la articol (spre deosebire de articol, care este scris în 1939, nota este adăugată de autor la realizarea compilației, în 1988).

Forma Oradiei implică nominativul Oradia, care a circulat și el în paralel o vreme după Marea Unire, în special în fostul regat, de unde probabil a fost adoptat și de localnici (nu trebuie să ne mire prea tare faptul că ortografia numelui orașului varia, căci în 1918 orașul avea circa 10% populație românească)! Numele Oradea este pronunțat de mulți localnici Oradia, astfel că pare normală pronunțarea Oradiei pentru forma de genitiv. În scris, în schimb variantele regionale se folosesc doar în cazuri speciale, pentru reliefarea unor trăsături regionale (scriem corect Timișoara, nu Cimișoara; Botoșani, nu Botșani; Beiuș, nu Binș)!

Demn de menționat este și faptul că același termen maghiar (várad) din Nagyvárad a fost „tradus” Oradea (Mare) în acest caz, dar Vărădia (de Mureș) în cazul comunei Tótvárad!

Din păcate, din motive necunoscute, nici DOOM, nici DOOM² nu indică forma „oficială”, astfel că se folosesc ambele variante de genitiv, inclusiv în acte oficiale! În orice caz, fiecare poate folosi varianta pe care o crede corectă, însă respectarea regulilor morfologice ne obligă la consecvență: dacă scriem Oradea, atunci trebuie să scriem și Oradei (și asta e recomandarea mea), iar dacă scriem Oradiei, atunci trebuie să scriem Oradia!

Revista Luceafărul, 1910

Despre nume (6) - alte nume indoeuropene

vechiul silabar persan

Continuăm periplul numelor cu cele vechi indoeuropene. Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane (Al. Graur).

Mai multe studii comparative ne arată că limbile indoeuropene (cu excepția latinei) au sau au avut în trecut același sistem de formare a numelor de persoane, ceea ce ne face să credem că au moștenit acest sistem din limba comună primi­tivă. Orice om avea un singur nume, de obicei compus din două elemente, fiecare din ele cu înțelesul lui (legătura dintre elemente nefiind totdeauna clară).

Iată mai întîi cîteva exemple de nume indiene (care se mai folosesc și astăzi):

• Ceandragupta „protejat de lună“ (ind. ceandra „lună" și -gupta „pro­tejat"). La fel e numele matematicianului Brahmagupta (Brahma – Zeul creației);
• Dașarathas „cel care are zece care" (eroul unei epopei adaptate în romînește de Coșbuc; ind. dașa „zece" și ratha „car"; e vorba, bineînțeles, de care de luptă);
• Kalidasa „sclav al zeiței Kali" (ind. dasa „sclav"), numele unui cu­noscut poet;
• Mahatma „suflet mare" (ind. maha- „mare" și atma- „suflet"), pre­numele lui Gandhi;
• Radhakrșnan, numele unui om politic indian, este format din Radha „păstoriță iubită de zeul Krșna și zeificată"; r vocalic se pronunță astăzi aproape ca ri, de aceea în Europa se transcrie adesea Krișna (deci Radhakrișnan).
• Rajendra (pronunțat ragendra) „cel mai bun dintre regi" (ind. raja, ragea „rege" și Indra, numele unui zeu), prenumele lui Prasad, om politic actual.

În unele cazuri apar și nume dintr-un singur element, for­mat cu un sufix:

• Şakuntala, eroina piesei cu același nume a lui Kalidasa, derivă de la ind. șakunta- „pasăre".

Asemănătoare cu numele indiene sînt cele vechi persane:

• Artakhșatra (devenit în grecește Artaxerxes) „domnie curată" (pers. arta „curat" și khșatra „domnie");
• Khșayarșa (devenit în grecește Xerxes) „bărbat domnitor" (pers. khșaya „domnitor" și arșan „om");
• Mitradates „dăruit de zeul Mitras";
• Viștaspa (devenit în grecește Hystaspes) „cel care are 20 de cai" (pers. vișta „20" și aspa „cal");
• Zarathustra „cămilă de aur“ (pers. zarath- „de aur“ și -ustra „că­milă").

Şi aici apar nume formate dintr-un singur element:

• Darayawauș (în grecește Dareios, în latinește Darius, în romînește Darie) „stăpînitor".
• Din pers. kuru „tron“ e format numele regelui numit în grecește Kyros, în latinește Cyrus.

În celtică situația e cam aceeași, doar că avem mai puține informații. Ca al doilea element al compunerii găsim adesea, în limba galică, pe:

• -rix „rege": Cingetorix (cingeto- „viteaz"), Dumnorix (dumno-, după unii „lume", după alții „adînc"), Orgetorix (orgeto- „omorîtor" ?). 

Tot în galică găsim un al doilea termen:

• mar- „vestit": Indutiomarus, Segomarus (sego- „zimbru"). 

De origine celtică este și numele Brigita, „înaltă”., iar celticul *Dubno-walos (*dubno- „lume" și *walos „puternic") s-a tranformat în numele scoțian Donald.

Despre nume (5) - nume de origine romană

    Latina, spre deosebire de celelalte limbi indo-europene trecute în revistă (numele grecești, germanice și slave), folosește sistemul
etrusc al celor trei nume: fiecare copil de sex masculin căpăta un prenume personal (individual), la care se adăuga numele care avea întrebuințarea cea mai largă, cel al ginții, urmat de o poreclă (transmisibilă din tată-n fiu). Existau circa 40 de prenume, din care doar 10 mai des folosite; la unele dintre prenume se poate vedea cum au fost formate inițial (în funcție de ordinea în care s-a născut în familie sau evenimente legate de naștere):

• Quintus înseamnă „al cincilea", 
• Sextus „al șaselea”, 
• Decimus „al zecelea”, 
• Lucius „cel născut pe lumină” (lux „lu­mină"),
• Manius „cel născut în zori” (mane „dimineață"),
• Servius era cel salvat (servo „a salva") cînd mama murea din naștere,
• Spurius „bastard", 
• Tiberius ar putea fi cel pus sub protecția fluviului Tibru (lat. Tiberis). 

Existînd numai 10 prenume, erau totdeauna mai mulți oameni cu același prenume (prenumele era folosit practic numai în interiorul familiei). Pentru a-i dife­renția, se folosea al doilea nume, cel al ginții, terminat absolut fără excepție în -ius, corespunzător numelui nostru de familie. Aceste nume au rar etimologie în latinește, originea fiind probabil etruscă:

• Aemilius (rom. Emil), 
• Antonius,
• Aurelius ar putea fi legat de lat. aurum „aur”, 
• Caecilius de lat. caecus „orb”, 
• Claudius de lat. claudus „șchiop”, 
• Cornelius de lat. cornu „corn”, 
• Duilius de lat. duellum „luptă în doi”, 
• Flavius de lat. flavus „blond”, 
• Fulvius de lat. fulvus „brun”, 
• Horatius,
• Iulius,
• Laurentius cu laurus „laur”, 
• Livius,
• Lucilius cu lux „lumină”, 
• Lucretius,
• Marius cu numele zeu­lui Mars, 
• Octavius legat de lat. octo „opt”, 
• Ovidius,
• Silvius legat de lat. silva „pădure”, 
• Terentius,
• Ulpius,
• Valerius legat de verbul valere „a fi sănătos”, 
• Vincentius de verbul vincere „a învinge”,
• Vinicius, 
• Virgilius (Vergilius),
• Virginius.

Din cauza puținelor prenume se întîmpla foarte des ca în aceeași gintă să fie două persoane cu același prenume și nume. De aceea, toți romanii aveau și un cognomen, adică o poreclă. Fiind poreclă, cel de-al treilea nume este foarte adesea analizabil, astfel că ne putem da seama de înțelesul lui primitiv, de exemplu:

• Agrippa „născut cu picioarele înainte”, 
• Ahenobarbus înseamnă „barbă de aramă”,
• Caesar „pletos” (porecla primită de un strămoș, probabil ironic),
• Camillus, în limba etruscă, era băiatul din fami­lie nobilă care ajuta la efectuarea sacrificiilor, 
• Cato probabil „șiret”, 
• Catullus „cățel”, 
• Cicero „cel cu o aluniță”, 
• Cincinnatus „cu zulufi”, 
• Coriolanus de la orașul Corioli, 
• Dolabella e diminutiv de la dolabra „secure”; 
• Flaccus înseamnă „bleg”
• Hadrianus de la Marea Adriatică, 
• Marcellus de la Mars, zeul războiului, 
• Maximus „foarte mare”, 
• Naso „năsos”, 
• Paulus (de unde Paul și, prin filieră greco-slavă, Pavel) „mititel”, 
• Sabinus „din țara sabinilor” etc.

    Cu timpul se poate ajunge ca doi oameni din aceeași familie, cu același cognomen, să aibă, și același prenume, ceea ce implică necesitatea unui al patrulea nume. Se mai cunosc cazuri de alipire a unui al patrulea nume pentru a cinsti o activitate glorioasă. De exemplu Publius Cornelius Scipio, cucerind Africa, primește porecla de Africanus.
    Deși în timpul imperiului mulți oameni de vază poartă patru nume, de obicei se folosea unul singur, și anume al patrulea (se zicea Africanus și se înțelegea P. Cornelius Scipio Africanus). Sau fiul împăratului Vespasian, T. Flavius Domitianus este cunoscut ca Domițian. În perioada imperială mai întîi dispare din uz prenumele, iar apoi se trece ușor la folosirea unuia singur dintre cele trei sau patru nume, pregătindu-se astfel trecerea la situația din evul mediu, cînd oamenii vor purta un singur nume.
    Copiii adoptați părăseau ginta tatălui natural precum și cele trei nume pe care le aveau dinainte și adoptau în întregime numele tatălui adoptiv (cu prenume cu tot). Totuși, fiii adop­tivi au un nume distinctiv: la cele trei nume ale tatălui adoptiv se adaugă vechiul nume gentilic urmat de sufixul -anus: C. Octavius, adoptat de C. Iulius Caesar, devine C. Iulius Caesar Octavianus.

    La începutul Romei, fetele primeau și ele prenume (corespondente celor masculine), însă, odată cu adoptarea poreclelor ereditare (cognomen), acestea au dispărut iar nu­mele oficial a devenit forma feminină a numelui gentilic al tatălui: de exemplu pe fata lui M. Tullius Cicero o chema Tullia, pe fata lui C. Iulius Caesar o chema Iulia etc.

    Sclavii nu aveau nume, ci numai poreclă. Dacă erau eliberați, luau de obicei prenumele și numele gentilic al fostului stăpîn, la care adăugau porecla din timpul sclaviei, drept cognomen, de exemplu scriitorul Terentius, pe numele întreg P. Terentius Afer, fusese sclav, cu numele Afer, adică „africanul" (era de origine din Africa). Scriitorul Q. Horatius Flaccus era fiul unui sclav eliberat, care purtase numele de Flaccus.

    În epoca creștină au început să pătrundă în latinește nume străine, în special biblice, unele în forma lor originară, altele traduse sau adaptate la structura limbii latine, ca:

• Petrus (gr. Petros) pentru ebraicul Kifa „piatră", 
• Iordannes din ebr. Iordan „apă curgătoare", 
• Basilius de la gr. basileus „rege", 
• Sebastianus de la gr. sebastos (care este traducerea în grecește a lat. Augustus „venerat") etc.

Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane  (Al. Graur).

Următorul episod: alte nume indoeuropene.

Despre nume (4) - nume de origine slavă

Inscripții croate

    Deși numele slave au fost formate la început prin același procedeu al compunerii, cu timpul a dezvoltat procedeul formării cuvintelor cu sufixe. De aceea găsim doar două elemente larg răspîndite ca al doilea termen al compunerii:

• -mir, a cărui valoare nu este destul de clară (unii îl traduc prin „pace”, alții prin „lume” și mai ales prin „vestit”): Borimir (bor- „luptă”), Branimir, Brankomir (brani „luptă”), Dragomir (drag „drag”), Kazimir (kaz- „a învăța pe altul”, sau kaz- „a distruge”), Liubomir (liub- „iubit”), Radomir (rad- „voios”), Slavomir (slavo- „glorie”), Strașimir (strah- „spaimă”), Tihomir (tih- „liniște”), Vladimir (vlad- stăpînire”);
• -slav „glorie": Borislav (bor- „luptă”), Dragoslav (drag „drag”), Miroslav (mir- „lume”), Radoslav (rad- „voios”), Stanislav (sta- „a dura”), Svetoslav (svet- „lume”, „lumină”), Vladislav (vlad- „stăpînire”);

    Există și nume slave formate cu alte elemente, de exemplu, Bogdan („dat de Dumnezeu”: bog „dumnezeu” și dan „dat”), Dajbog (daj „care dă”, bog „Dumnezeu”), L(i)udmila (lyudu „popor”, milu „grațios, drag”), Bogumil etc., dar numărul lor este mic.

    La noi, numele de origine slavă au fost preluate de la bulgari, de exemplu:

• Stoi(c)a de la стоя́ть „rezistent, solid” (fără legătură cu grecescul στοά care a dat stoic),
• Pîrvu „primul”.

    În perioada Evului Mediu, prin intermediul bisericii, au fost împrumutate masiv și adaptate nume grecești (sau romane):

• Ivan din Ioannes (prin intermediarul Ioanu);
• Arkadi din Arcadius;
• Evgheni din Eugenios;
• Fiodor din Theodoros;
• Serghei din Sergius (roman);
• Galina femininul lui Galenos („calm”);

    Multe nume specifice rusești sînt de fapt împrumutate din alte limbi:

• Tatiana, după numele unei sfinte din Asia Mică; 
• Natalia (cu diminutivul Natașa), e numele unei sfinte din calendarul grecesc, de la lati­nescul Natale Domini „nașterea Domnului”; 
• Igor împrumutate din scandinavă: Ingvarr, 
• Olga din norvegianul Helga „sfîntă" (masculinul fiind Oleg).,
• Gleb, din norvegianul Guðleifr,  (guð „zeu” și leifr „moștenitor”),
• Boris, dintr-o limbă turco-tătară (Bogoris „lup” sau „mic”),

dar există și unele autohtone

• Vera, cuvînt rusesc „credință".  

Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane  (Al. Graur).

Următorul episod: nume de origine romană.

Despre nume (3) - nume de origine germanică

    Numele germane se formează după un sistem similar cu cel al numelor grecești. Singura diferență pe care o putem observa este modificarea  mai consistentă a unor componente (explicabilă prin faptul că numele germane au cunoscut o evoluție de cîteva sute de ani în plus față de cele grecești).

Iată în primul rînd cîteva exemple grupate după primul ele­ment de compunere:

• ad(al) „nobil”: Adalbert, Albert, Albrecht (berht „glorie”), Adalfuns (mai mult sub forma spaniolă Alfonso, Alonso: juns „prompt”), Adolf (wolf „lup”);
• ald „bătrîn”: Aldegund (gund „război”), Aldric (rich „bogat”), Aldhard (hard „puternic”),
• audo (engl. ed-) „bogat”: germ. Ottokar, engl. Edgar (gari „lance”), engl. Edith (v. engl. gyth „război”), Edmund (mund „protector”), Edward (ward „păzitor”), Edwin (-win „prieten”);
• berht „strălucire”, „glorie”: Bertold (wald „săpînire”), Bernard (hard „tare”), Bertram (hramn „corb”), Bertrand (rand „scut”). Vezi și numele de femeie Berta;
• frid- „pace”: Friedrich (rich „bogat”), cu formele scurtate Fritz, fem. Frieda; engl. Humphrey (huni „uriaș”; latinizat în Onuphrius, rom. Onofrei);
• gari „lance”: Gerhard (hard „tare”), it. Garibaldi (bald „îndrăzneț”); 
• hlod, hrod „vestit”: Clotilda (hild- „luptă”), Hrodgari (fr. Roger gari „lance”), Lothar, Luther (hari „armată”), Ludwig (wig „luptă”), Robert (berht „strălucire”), Rudolf (wolf „lup”);
• sig „victorie”: Siegfried (frid- „pace”), Sigmund, Sigismund (mund „protector”);
• theud „popor”: Dieter (hari „armată”), Dietfried (fired „pace”), Diethelm (helm „protecție”), Dietmar (mari „vestit”);

Nume grupate după cel de-al doilea element:

• bald „îndrăzneț”: Archibald (ercan „simplu”),. Humboldt (huni „uriaș”), Leopold (liut- „popor”). Vezi și Baldwin (-win „prieten”);
• berht „strălucire”, „glorie”: Albrecht, Adalbert, Albert (adel „nobil”), Gilbert (gisil „garanție”), Herbert (hari „armată”), Humbert (huni „uriaș”), Lambert, Lampert, Lamprecht (land „țară”), Robert (hrod „vestit”);
• frid „pace”: Gottfried, Godfrid (god „zeu”), Manfred (mana „bărbat”); 
• gari „lance”: Oscar (os „As”, zeu nordic);
• hard „tare”: Bernhard (bero „urs”), Gerhard (gari „lance”), Leonard (levon „leu”), Rikhard (rich „bogat”);
• hildi „luptă”: Brünhild (brünne „armură”), Chlothilda (hlod- „ves­tit”), Kriemhild (anglo-sax. grima „coif”). Matilda (mahti „tare”; de aici engl. Maud și numele de familie Madison);
• mund „protector”: Edmund (engl. ed- „bogat”), Raginmund (ragin „sfat”; de aici fr. Raymond);
• rich „bogat”: Alaric (ala „tot”), Diederich/Dietrich (theud- „popor”), Friedrich (frid- „pace”), Haganrich (hagan „proprietate”; de aici germ. Heinrich, fr. Henri, it. Enrico), Ulrich (wulf „lup”);
• wald „putere”: Arnold (arin „vultur”), Harold (hari „armată”), Oswald (os „As“); ,
• wulf „lup”: Adolf (ad- „nobil”), Radwulf (rad „sfat”, de aici fr. Raoul, engl. Ralph), Rudolf (hrod „vestit”).

Formate tot prin combinare sînt:

• Conrad (chuon „îndrăzneț”, rad „sfat”), 
• Hermann (hari „armată”, manna „bărbat”), 
• Warinheri (war- „a apăra”, hari „armată”; de aici germ. Werner), 
• Wolfgang (wulf „lup”, gang „mers”).

Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane  (Al. Graur).

Următorul episod: nume de origine slavă.

Despre nume (2) - nume de origine greacă

Inscripție cu o listă de nume grecești

    După episodul despre numele de origine ebraică, trecem la următoarea etapă: moștenirea greacă!

    Chiar și în ziua de astăzi numele grecești antice sînt folosite ca prenume, chiar dacă o măsură mai mică decît în trecut. Numele grecești sînt compuse (la fel ca cele indiene și iraniene), chiar într-o măsură mai mare decît în cazul numelor de origine ebraică. Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane  (Al. Graur).

    Cînd există două elemente în nume, acestea nu trebuie gîndite ca determinîndu-se unul pe celălalt, ci este vorba de termeni alăturați pur și simplu. Astfel în grecește Nikolaos nu este nici „învingătorul poporului”, nici „poporul învingător”, nici altceva de acest fel, ci pur și simplu alăturarea unui element care înseamnă „victorie” sau „a învinge” și a altui element care înseamnă „popor”.

Nume grecești grupate după primul element de compunere:

• andro- „bărbat”: Androkles (kleos „glorie”), Andromakhe (makhe „luptă”), Andromeda (med- „sfat”), Andronikos (nike „victorie”);
• aristo- „cel mai bun”: Aristeides (eidos „înfățișare”), Aristippos (hippos „cal”), Aristophanes (phan- „apariție”), Aristoteles (telos „scop”),
• demo- „popor”: Demosthenes (sthenos „putere”),
• Dio-, rădăcina numelui Zeus: Diodoros (doron „dar”), Diodotos (-dotos „dat”), Diogenes (-genes „născut”), Diomedes (med- „sfat”.);
• doro-, dosi- „dar”: Dorotheos (prin slavă a ajuns la noi sub forma Doroftei), Dositheos (prin slavă a ajuns la noi sub forma Dosoftei; al doi­lea element e theos „zeu”);
• eu „bun”; Euangelos (angel- „vestire”;' de aici Vanghele), Euanthes (anthos „floare”; de aici Evantia), Eudokia (dokeo „a socoti”; de aici (Ev)dochia „bunăvoință”), Euphemos (pheme „faimă”: de aici Eufem, Efimița), Eustratios (stratos „armată”; de aici Istrate), Euthymos (thymos „spirit”; de aici Eftimie);
• kalli- „frumos”: Kallimakhos (makhe „luptă”), Kalliope (ops „voce”), Kallistratos (stratos „armată”);
• lao- „popor”: Laocoon (coeo „a vedea”), Laonikos (nike „victorie”),
• pant-, pan-, pam- „tot”: Pamphilos (philos „iubit”), Pankrates (kratos „putere”; de aici Pangrati), Panteleemon (eleemon „milos”; nume creștin, de aici Pantelimon);
• philo- „iubitor”: Philadelphos (adelphos „frate”), Philaretos (arete „virtute”, de aici Filaret), Philippos (hippos „cal”). Din această rădăcină este numele modern Filoti.
• poly- „mult”: Polybios (bios „viață”), Polydoros (doron „dar”) Polykrates (kratos „putere”), Polyxene („care primește mulți oaspeți”; xenos „străin”);
• theos- „zeu”: Theokritos (kritos „ales”), Theodulos (duios „sclav”), Theokhares (kharis „grație”), Theophanes (phan- „apariție”), Theophilos (philos „iubit”).

Nume grupate după al doilea element:

• -agora „adunare publică”: Anaxagoras (anax „rege”), Aristagoras (aristos „cel mai bun”), 
• -andros „bărbat”: Alexandros (alexo „a ajuta”), Kassandros, fem. Kassandra (kassi- „distins”), Kleandros (kleos „glorie”), Leandros (laos „popor”), Lysandros (lyo „a distruge”), Menandros (menos „curaj”). Aici se adaugă o serie de nume terminate în -anor, -enor: Agenor (ago „a conduce”), Antenor (anti „împotrivă”), Nikanor (nike „victorie”);
• -arkhos „conducător”: Aristarkhos (aristos „cel mai bun”), Hermarkhos (Hermes, nume de zeu), Hipparkhos (hippos „cal”), Plutarkhos (plutos „bogăție”);
• -bios „viață”: Makrobios (makros „lung”), Polybios (polys „mult”), Zenobios (Zen, variantă a numelui Zeus);
• -doron „dar”: Antidoros (anti „în schimb”), Apollodoros (Apollo, zeul), Diodoros (Dios, genitivul de la Zeus), Heliodoros (Helios „soare”), Isidoros (Isis, zeița egipteană), Menodoros (Men „luna”; de aici rom. fem. Minodora), Pandora (pan-,,tot”), Polydoros (polys „mult”), Theodoros (theos „zeu”);
• -genos „neam”: Athenogenes (Athena, zeița), Diogenes (Dio-, rădăcina numelui Zeus), Hermogenes (Her­mes, nume de zeu), Eugenes („bine născut”);
• -hippos „cal”: Antippos (anti „împotrivă”), Aristippos (aristos „cel mai bun”), Arkhippos (arkho „a conduce”, de aici Arhip), Kratippos (kratos „forță”, krateo ,,a stăpîni”), Khrysippos (khrysos ,,aur“), Lysippos (lyo „a dezlega”),  Philippos (philos „iubitor”), Xanthippos (xanthos „blond”) fem. Xanthippa, Zeuxippos (zeug- „a înhăma”);
• -kleos „glorie”: Androkles (aner „bărbat”), Empedokles (empedos „ferm”), Eteokles (eteos „adevărat”), Herakles (Hera, nume de zeiță), Kharikles (kharis „grație”; de aici Hariclea), Patroklos (pater „tată”), Perikles (peri „superior”), Sophokles (sophos „înțelept”), Themistokles (themis „dreptate”);
• -kratos „forță”: Hippokrates (hippos „cal”), Isokrates (isos „egal”), Pankrates (pan- „tot”), Polykrates (polys „mult”), Sokrates (so- „teafăr”);
• -medo „sfat”: Andromeda (andro- „bărbat”), Arkhimedes (arkhi- „supra-”), Diomedes (Dio-, rădăcina numelui Zeus), Ganymedes (gany- „care bucură”), Nikomedes (nike „victorie”), Palamedes (pala- „a apuca”);
• -nike „victorie”: Andronikos (andro- „bărbat”, de aici Andronic), Eunike (eu „bun”), Kallinikos (kalli- „frumos”), Laonikos (laos „popor”), Stratonikos (stratos „armată”);
• -phan „a apărea”: Aristophanes (aristos „cel mai bun”), Metrophanes (meter „mamă”; de aici rom. Mitrofan), Theophanes (theos „zeu”; de aici femininul Teofana, Tofana), Xenophanes (xenos „străin”);.
• -stratos „armată”: Herostratos (Hera, nume de zeiță), Kallistratos (kalli- „frumos”, de aici Calistrat), Lysistratos (lyo „a dizolva”), Peisistratos (peitho „a convinge”);
• -theos „zeu”: Dorotheos (doron „dar”, cf. și formația inversă, Theodoros), Dositheos (do- „a da“, cf. și formația inversă, Theodosios), Philotheos (philos „iubit”; prin filieră slavă a ajuns la noi Filofteia), Timotheos (timao „a onora”; de aici, prin filieră slavă, Timotei, Timofte).

Sigur, existau și nume formate dintr-un singur termen:

• Platon (platis „cu umeri lați”),
• Thales (thalo „a îmboboci”),
• Aischylos - Eschil (aiscos „rușine”).

Femeile aveau adesea nume formate ca și ale bărbaților, numai că, bineînțeles, cu terminație feminină: 

• Eunike (eu „bun”, nike „victorie”), 
• Eurydike (eurys „amplu”, dike „justiție”), 
• Iphigeneia (iphi- „puternic”, genos „neam”), 
• Kleopatra (kleos „glorie”, pater „tată”), 
• Klytaimnestra (klytos „celebru”, mnester „pețitor”), 
• Lysistrate (vezi mai sus masculinul Lysistratos),

în alte cazuri însă găsim nume formate dintr-un singur termen: 

• Agathe „bună”, 
• Aglaia „strălucită”, 
• Aspasia „plăcută”, 
• Delia „din insula Delos” (închinată zeului Apollo), 
• Eirene „pace” (de aici rom. Irina), 
• Khloe „verdeață” (în onoarea zeiței agriculturii, Demeter), 
• Korinna „fetiță”, 
• Kynthia „de pe muntele Kynthos” (tot în onoarea lui Apollo), 
• Phryne „broască”, 
• Zoe „viață”. 

Numele de zei, de eroi din legende sînt adesea neanalizabile pentru cunoscătorii limbii grecești, fie pentru că elementele de formație nu s-au păstrat ca termeni izolați, fie, mai probabil, pentru că aceste nume apar­țin de fapt unei civilizații preelenice: Achilles, Artemis, Helene, Hermes, Leda, Odysseus etc. 

Episodul următor: nume de origine germanică.

Despre nume (1) - nume de origine ebraică

Fragment din cartea lui Ioshua

    Dintotdeauna am fost fascinat de ce ar putea însemna numele de persoane: probabil mai toți copiii au creat și răspîndit etimologii după ureche: Brazilia e o țară cu mulți brazi, România fabrică rom, Alina te alină, Manuela face cu mîna, iar Clara... e clar ce vreau să spun!

    Mai apoi am descoperit etimologia (cea științifică, firește!), iar apoi interesantele informații despre nume și locuri scrise de Alexandru Graur (în principal în cărțile Nume de persoane și Nume de locuri). Cum, din păcate, nu există reeditări ale acestora, și, cum mă gîndesc că multă lume ar putea fi atrasă de acest gen de informații, sînt convins că e binevenită republicarea esenței acestora (un fel de rezumat cu adăugiri).

    Cum secole de-a rîndul numele au fost în majoritate extrase din Biblie, voi începe „foiletonul” despre nume cu numele ebraice (multe dintre ele sînt folosite și astăzi). Nu pot accentua suficient de mult că cea mai mare parte a informațiilor provine din cărțile mai sus citate!

   Deși scurte, uneori avem nume ebraice care reprezintă fraze întregi:

• Eliyahu (Elie, rom. Ilie) înseamnă „Dumnezeul meu este Iehova”; 
• Eliezer (Lazăr) „Dumnezeu a ajutat”; 
• Elisabeth „Dum­nezeu e bucuria”; 
• Immanuel (rom. Emanoil) „Dumnezeu e cu noi”; 
• Isaiia „Iehova e mîntuirea”; 
• Iacob „tine călcîiul” (după legendă, era frate geamăn cu Esau și s-a născut ținîndu-se de călcîiul acestuia); 
• Iehohanan (rom. Ion) „Dumnezeu e milos”; 
• Mihael „cine-i ca Dumnezeu?”; 
• Ruben „vedeți, un băiat!” (exclamația de bucurie a mamei); 
• Zacharias „Iehova și-a amintit” etc.

    Nume compuse, dar ceva mai simple ar fi:

• Abraham „tatăl marii mulțimi”; 
• Bartholmai (rom. Bartolomeu, Vartolomei) „fiul lui Tholmai”; 
• Beniamin (rom. Veniamin) „fiul mîinii drepte”, adică „al norocului”, numit mai întîi Benoni „fiul suferinței” (deoarece mama lui a murit din naștere); 
• Ieremia „Iehova să înalțe”; 
• Matthiah (rom. Matei și Matia/Matiaș) „darul lui Iehova”, 
• Moses „scos din apă”, 
• Șimeon (în greacă Simeon, deoarece grecii nu aveau sunetul ș) „împlini­rea dorinței” etc.

    De notat că Tholmai, care face parte din compusul Bartholmai, a primit la începutul său articolul egiptean p- și a format astfel numele pe care-1 cunoaștem sub forma lui grecească: Ptolomaios, sau, mai obiș­nuit, Ptolemaios (pentru că grecii l-au pus în legătură cu grecescul polemos, ptolemos „război”).

    Nume simple:

• Aaron „gură”, adică „profet”; 
• Adam „roșu”, adică „pămînt roșu, lut”; 
• Adina „delicată”;
• David „iubitul”; 
• Deborah „albină”; 
• Eva „viață”; 
• Hanna (rom. Ana) „îndurare”; 
• Levi „atașament”; 
• Manasseh „care face să uiți”; 
• Miriam (Maria e refăcut din Mariam, luat drept acuzativ latinesc) „amă­răciune”;
• Martha „stăpînă” (vezi rom. Domnica/Domnița, cu același înțeles); 
• Nahum (rom. Naum) „care consolează”; 
• Noah (rom. Noe) „lung” (scurtat din „a trăit mult”); 
• Rahel (fr. Rachel, pronunțat rașel) „oaie”; 
• Rebecca (rom. Reveca, Reveica, Raveca) „juncă”; 
• Salomo (rom. Solomon) „pașnic”; 
• Samson „ca soarele”; 
• Sara „prințesă” (vezi și galezul Gladys „prințesă”, folosit ca nume de femeie anglo-saxon); 
• Saul „cerut”; 
• Şușannah (rom. Suzana, magh. Zsuzsanna, pronunțat Jujana) „crin”; 
• Tamar (rom. Tamara, de la tamar „palmier”);
• Thomas „geamăn” (tradus în grecește prin Diaymos) etc. 

Notă: după cum s-a văzut și din exemplele de mai sus, multe nume încep cu I- sau cu El-, sau se termină cu -el; atît I- cît și El- reprezintă numele lui Dumnezeu, primul fiind o prescurtare a lui Iahve (Iehova), iar al doilea un „pseudonim” al lui Dumnezeu.

    Alte nume cu I- sau cu -el:

• Iehoiachim (rom. Ioachim, Achim) „Dumnezeu să înalțe”; 
• Iehoșua (rom. Iisus) „Dumnezeu_e salvarea”; 
• Iițehak (Isaak, rom. Isac sau Ițic) „Dumnezeu să rîdă”, adică „să fie blînd”; 
• Ionathan „dar al lui Dumnezeu” (la fel gr. Theodoros, lat. Deodatus, fr. Dieudonne, sl. Bogdan); 
• Ioseph (rom. Iosif) „Dumnezeu să înmulțească”; 
• Daniel „judecătorul lui Dumnezeu”; 
• Gabriel „eroul lui Dumnezeu”; 
• Israel „luptătorul lui Dumnezeu”; 
• Natanael „dar al lui Dumnezeu”; 
• Rafael „Dumnezeu a lecuit”; 
• Samuel „auzit de Dumnezeu” etc.

    Cu timpul au apărut și nume de origine străină:

• Luca (scurtat din lat. Lucanus sau Lucianus); 
• Marcu (din lat. Marcus, pen­tru un personaj care mai înainte ar fi purtat numele de Ioan);
• Andrei (gr. Andreas); 
• Magdalena, formație grecească de la numele geo­grafic Magdala (ebr. Migdal „turn”), Magdalena fiind „cea din Magdala”;
• Zoe (gr., „viață”) l-a înlocuit pe Eva în anumite zone;
• Petros (gr. Petros, lat. Petrus, de la gr. petra, lat. petra „stîncă”, „piatră”) l-a înlocuit pe Kifa (ebr. kifa „piatră”);

    Au apărut și nume inventate de creștini după model ebraic:

• Serafim, pluralul ebraicului seraf „înger”, 
• Sion, de la numele muntelui palestinean Sion etc.

Episodul următor: nume de origine greacă.

emerit

Dacă nu știați ce înseamnă emerit, aflați explicația de la Alexandru Graur („Puțină gramatică”, volumul I).

Trebuie adăugat faptul că emerit și merit au totuși legătură, ambele avînd originea în latinescul ēmereō „a cîștiga”, dar asta nu înseamnă că emerit ar proveni de la merit! Vezi Dicționarul latin-român (Gh. Guțu):

Etimologia cuvîntului Crăciun

    În opinia regretatului Alexandru Graur:

virgula înainte de și

    În mod evident, nu trebuie să aștept o săptămînă pentru a vă oferi continuarea articolului lui Alexandru Graur despre virgulă...

Despre virgulă, de Alexandru Graur

    Un articol despre virgulă publicat de Alexandru Graur, acum mai bine de 80 de ani, în ziarul Adevărul!

salutar

Apropo de vîlva creată de emisiunea „salutară” de la Antena 3, îmi permit să ofer explicația oferită de Alexandru Graur în al său Dicționar al greșelilor de limbă (acest dicționar este deja pe lista dexonline pentru a fi importat!):

salutar nu înseamnă „de salutare” (n.r. nici „de salutat”), ci „prielnic sănătății, salvator”. A saluta, la început, în limba latină, însemna „a ura sănătate”.

Actualizare: linkul inițial către filmulețul care ilustra episodul nu mai funcționează, astfel că îl puteți viziona aici:

De menționat că gafa „acea decapitare a unor oficiali din minister” a scăpat analizei, deși, în opinia mea, este mai gravă decît etimologia populară din cazul lui salutar (exprimarea deficitară se datorează obișnuinței de a folosi șabloane precum decapitare fără a le trece prin filtrul minții).

E de înțeles că Mihai Gâdea a comis-o, dar neagă evidențele, însă de ce Adriana Săftoiu dorește să dea cu bîta în baltă este un mister.

Mică istorie a lui î/â și sînt/sunt

    Un text al academicianului Alexandru Graur, din Limba literară, Colecția „Știința pentru toți”, nr. 68, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1979, pp. 55-58 via Béranger (blog închis).

Paște sau Paști?

    Ca întotdeauna în perioada pascală, am fost metafizic frămîntat și angoasat de întrebarea din titlu! De data asta am hotărît să fac și niște cercetări întru clarificarea acestui aspect. Zis și făcut: am început, evident, cu începutul, adică am luat la mînă primul dicționar al limbii române pe care l-am descoperit: Dicționar Universal, Lazăr Șăineanu, 1896. După mici emoții cauzate de diferențele de ortografiere și de ordonare față de dicționarele actuale, am descoperit forma Pasce (care se pronunța ca Paște) – feminin plural, inclusiv cîteva exemple de folosire. Cum în ultimele dicționare „oficiale”, DOOM²  și DEX – ediția 2009, se creditează aceeași formă, dar masculin (contrar anterioarelor DOOM și DEX – ediția 1998 care preferă forma Paști, tot masculin)  nici unul defectiv, s-ar putea crede că răspunsul a fost dat.
    Cert e, însă, că forma folosită de biserică – cea ortodoxă cel puțin – este (în sintagmă) Sfintele Paști (nu am descoperit să fie folosită forma Paște) ceea ce ne oferă cîteva informații despre modul de folosire a acestui cuvînt:

• forma Paști e suficient de veche (biserica fiind cît se poate de conservatoare din acest punct de vedere);
• Paști este o formă de plural feminin sau neutru (trebuie să se acorde în gen și număr cu „sfintele”);

    Pînă la urmă am descoperit etimologia corectă într-un articol al lui Alexandru Graur din 1929: forma moștenită în limba română este Paște, provenind de la pluralul latinesc paschae. Acest lucru implică în mod automat faptul că la origine Paște era o formă de plural, care, din diverse motive, s-a modificat în Paști. Cum pluralul a fost simțit ca a avea și un singular (că doar e o singură sărbătoare, nu?), poporul a refăcut forma Paște dar de această dată la singular.
    Totuși, ceva este în neregulă cu obsesia DOOM/DEX pentru Paște/Paști ca masculin, în ciuda faptului că etimologia îl recomandă ca feminin plural (defectiv de singular), uzul popular îl vede mai curînd defectiv de plural (clarificarea doi Paști din  DOOM² e de-a dreptul ilară, genul proxim „așa îmi sună mie bine, așa e corect”), iar biserica (care zic eu că are căderea de a „normaliza” folosirea termenului acestuia) l-ar recomanda fie feminin defectiv de singular (cel mai aproape de etimologie), fie neutru. Dar dacă iei la bani mărunți definițiile (inclusiv cele pentru paște - „pîine sfințită”) din cele 4 dicționare studiate DOOM/DEX te încurci în inconsistențe mai rău decît în labirintul Minotaurului. Le menționez aici numai pe cele din DEX 2009 (ultimul apărut) care:

• susține că Paști e formă de masculin plural dar ne oferă expresia „o dată pe an e Paști”;
• susține că Paști e formă de masculin plural îl articulează „Paștile”, fără suport în modelele flexionare ale masculinelor ;
• susține că paște – „pîine sfințită” – e feminin (singular), în contradicție cu norma DOOM²care îl cataloghează defectiv de singular;