Despre desert

Întotdeauna mi s-a părut interesant să aflu evoluția cuvintelor, dar este fascinantă schimbarea sensului unor cuvinte des folosite, cum este cazul lui desert! Acesta a fost împrumutat din limba franceză la finele secolului XIX cu sensul din limba franceză „fel de mîncare servit la sfîrșitul unei mese”, dessert provenind din verbul desservir „a strînge masa”. Găsim în presa de acum 100 de ani exemple cu duiumul:

Adevărul literar și artistic, iunie 1933

Oglinda lumii, iunie 1927

Lupta, decembrie 1936

Legătura dintre botox și caltaboș...

Nu, legătura la care mă gîndesc nu este că cine își injectează botox are parte de mai mult caltaboș... e vorba doar de legătura lingvistică dintre cele două! 

Probabil toată lumea știe că botoxul este toxina botulinică, o neurotoxină produsă de bacteria Clostridium botulinum, extrem de periculoasă, folosită în scopuri medicale doar în cantități extrem de mici. În cantități mai mari (vorba vine mai mari, toxina botulinică fiind considerată cea mai periculoasă substanță, cantitatea letală fiind 30 pg/kg), toxina ne îmbolnăvește de botulism (produce paralizia mușchilor și chiar moartea). Numele bolii este format din radicalul latinesc botulo- din botulus „caltaboș, cîrnat”, motivul fiind că factorul care permite apariția toxinei este lipsa oxigenului, iar aceasta se întîmplă în general în alimentele conservate. Cum primele alimente conservate care permiteau dezvoltarea bacteriei au fost cîrnatul/caltaboșul, nu este de mirare că numele bolii a fost legat de acesta! Alt cuvînt format cu același radical este botuliform „în formă de caltaboș/cîrnat”.

Dacă tot am ajuns la caltaboșul neaoș trebuie spus că etimologia cuvântului nu este foarte clară! 

Dacă numele alternative ale produsului pot fi puse în legătură cu cuvinte din alte limbi  – calbaș cu bulgărescul колбac sau cu maghiarul kolbász, iar chișca cu polonezul kiszka – pentru caltaboș (sau variantele cartaboș, gîldăbaș etc.) nu există o opinie majoritară.

Sarea și salamul

Sare are mai multe cuvinte cu care se înrudește: de exemplu salariu provine (prin intermediul limbii franceze) din latinescul salarium, care reprezenta cota de sare pe care o primeau soldații (la... soldă) și care, mai tîrziu, s-a transformat într-o sumă de bani pentru cumpărarea sării. Saramură provine din neogreacă, din σαλαμουρα (salamura) „murătură, dar s-a format tot de la sarea latinească (sal + muria)!

Dar e mai puțin știut faptul că salam și sare sunt și ele cuvinte înrudite: salam a ajuns în română din italiană, dar printr-o limbă intermediară (turcă sau bulgară). În italiană salame desemna carnea sărată în general (acum se folosește salume, salame specializându-se ca... „salam”) și provine de la sale „sare” (de fapt de la salare „a săra”)! Evident, românescul sare a fost moștenit din latină (sal „sare”).

salame în Vocabolario Etimologico della Lingua Italiana (Ottorino Pianigiani, 1907)

La fel de interesant este și cum a intrat în limba română scrisă: la început exclusiv prin reclame!

 

filistinii din Palestina

Dacă vă uitați la știri, cu siguranță ați văzut mitingul lui Erdoğan în care se vedea mare cuvîntul Filistin, care în turcă înseamnă Palestina!

Dacă v-ați întrebat dacă are vreo legătură cu termenul filistin din limba română, da, are!

Filistin a intrat în română din franceză (philistine), care a preluat termenul din latina creștină (philistini), care a preluat sintagma din Septuaginta (în limba greacă) Γῆ τῶν Φυλιστιείμ „țara filistinilor”^* (în ebraica biblică fiind פלשת, Plasheth). 

Tot din greacă l-au luat și turcii, astfel că, adaptat în alfabetul turc, Φυλιστιείμ a devenit Φυλιστιείμ!

---

Notă:

*) Interesant este că în zilele noastre grecii spun Παλαιστίνη (Palaistine), evreii פלשתינה (Falestīna)!

Legătura dintre liceu și lup...

Imagine: Apollo „Liceanul” (Luvru)

Poate nu știați, dar între cuvintele lup și liceu există o legătură strînsă! Termenul liceu provine de la numele școlii peripatetice* a lui Aristotel, Lyceum, numită așa pentru că desfășura în templul Apollo Lyceus (Ἀπόλλων Λύκειος „Apollo zeul-lup”).

De altfel și alte denumiri ale instituțiilor dedicate educației provin din numele școlilor antice:

• gimnaziu**: din Gymnasium (γυμνάσιον) care denumea în Grecia antică locurile de antrenament atletic și provine de la gymnos (γυμνός) „nud, dezbrăcat” (sportivii se întreceau doar dezbrăcați); 
• academie: de la Akademía (Ἀκαδημία), școala filozofică a lui Platon, numită așa după eroul Academos (școala funcționa în grădina lui Academos).

---

*  care la rându-i vine de la peripatētikós (περιπατητικός) „a se plimba”, căci discuțiile intelectuale aveau loc în timpul unor plimbări;

** este înrudit cu gimnastică, care provine gymnazo (γυμνάζω) „a te antrena dezbrăcat”;

Tot ce ați vrut să știți despre femei, dar v-a fost teamă să întrebați

Evident, din punct de vedere lingvistic! (iar pentru cei care nu-l știu pe Woody Allen, titlul parafrazează acest film)

Cele mai interesante informații despre cuvîntul femeie:

• femeie provine din latinescul... familia (da, cel care ni l-a dat pe familie);
• de altfel pînă în secolul XVII, făme(a)ie înseamna familie (vezi mai jos cîteva exemple de folosire);
• asta înseamnă că nu se înrudește cu franțuzescul femme, care provine din latinescul femina „femelă, femeie”;
• termenul românesc provenit din femina ar trebui să fie *famănă, despre care nu avem informații că ar fi circulat în limba română, dar varianta masculină famen/famăn „bărbat castrat, eunuc; bărbat decăzut moral” ne facem să credem că ar fi putut circula în vechime;
• pînă în secolul XVII, în loc de femeie se folosea (exclusiv) muiere;
• la începutul secolului XX muiere încă era varianta majoritară în Transilvania și Banat (vezi harta de mai jos);
• muiere provine din latinescul mulier „femeie (măritată)” de unde provin mujer (spaniolă), mulher (portugheză);

Mai multe exemple de folosire în trecut puteți găsi în DLR:

Ce înseamnă numele deserturilor?

Unele prăjituri sînt botezate după nume de oameni, altele au nume fără o etimologie clară, dar multe dintre prăjiturile preluate au un nume care are sens în limba de origine!

Copil fiind, în majoritatea timpului mă gîndeam la prăjituri doar ca să le mănînc și nu să le înțeleg numele. Și, deși numele prăjiturii melanj (nu mai țin minte dacă era scris franțuzește Melange) mi-a cam atras atenția încă de pe la 6 ani (chiar atunci am aflat ce înseamnă în română), abia pe la 14 ani am aflat că pandișpan este de fapt versiunea românizată a lui pain d'Espagne „pîine spaniolă” (dacă nu mă înșel, din revista Rebus). De atunci, aproape tot timpul am încercat să deduc sau să aflu ce înseamnă fiecare!

chou à la créme – literal „vază cu frișcă/cremă”

Cîteva exemple:

• amandina – în franceză ar fi „care conține migdale”. Dar pentru că prăjitura românească nu conține migdale, am putea să ne gîndim că este un diminutiv al numelui Amanda (care înseamnă „ce merită să fie iubită”);
• bezeaua – cine s-a uitat vreodată în dicționar știe deja că provine de la sărut (în franceză baiser);
• chou à la créme („șoalacrem” cum se zice pe la noi) – în franceză chou este „varză”, deci am avea o varză cu cremă/frișcă;
• checul – din englezescul cake;
• eclerul – eclaire „fulgerat, luminat”, se zice că numele provine de la faptul că prăjitura dispare ca un fulger în gura gurmandului;
• forêt-noire – „pădurea neagră” prăjitură „importată” din Germania unde se  numea Schwarzwälder Kirschtorte;
• fursecul – din franceză: four sec „uscat la cuptor”;
• a glasa și glazura vin de la... gheață – în franceză glacer, în germană Glasur (în engleză se spune... icing!);
• pișcotul și biscuitul au aceeași origine „dublu copt”, doar că vin pe filiere diferite: din italiană (bis cotto) sau franceză (bis cuit);
• pricomigdala (picromigdală a fost corect pînă în 2004) – din grecește „migdală amară” (πικρος - picros înseamnă „amar”);
• profiterolul – din franceză, este diminutivul lui profit, deci „mic profit, gratificație” (chiar se găsește cu acest sens în Pantagruel al lui Rablais;
• rahatul – toată lumea știe că vine din turcește, dar în turcă se spune lokum, rahat însemnînd „plăcere, încîntare”. De fapt desertului i se mai spunea și rahat lokum, combinație preluată din arabă, care în forma originală  (rahat-ul hulküm) înseamna „încîntarea gîtului”;
• rulada și ștrudelul sînt echivalentele învîrtitelor noastre (roulade înseamnă „rulat ca un sul”, iar Strudel „vîrtej”);
• deși nu știm clar de unde vine baclava, știm că sarailie înseamnă „(aparține de) palatul sultanului”;
• tiramisu – în italiană „trage-mă sus” (trezește-mă);

În plus, există multe nume de prăjituri care provin de la numele unor persoane (fie autorii, fie celebrități care le-au făcut cunoscute): savarina (scriitorul Brillat-Savarin), pavlova (balerina Ana Pavlova), jofra (generalul Joffre), doboșul (bucătarul maghiar József Dobos), prăjitura-înghețată melba (soprana Melba), șarlota (regina consoartă Charlotte de Mecklenburg-Strelitz) șamd. De asemenea, mai sînt cîteva prăjituri care încă scriu numele purtătorului cu literă mare: Napoleon, un fel de cremșnit, Sacher, un fel de negresă cu cremă de ciocolată etc.

Trebuie amintit că și termenii (mai mult sau mai puțin) autohtoni au uneori etimologia uitată:

• chiar termenul prăjitură provine de la verbul a prăji (deși a prăji e sinonim aproximativ cu a frige, prăjitură și friptură sînt total diferite!);
• colac din bulgara medie колач „pîine (dulce) rotundă”, înrudit cu коло „roată”;
• cozonac vine din grecescul ϰοσωνάϰι „păpușică”, probabil prin intermediar bulgar козунак „pîine de Paște”;
• plăcinta însemna asta încă din latină (placenta), dar e demn de menționat că asemănarea cu placenta nu este întîmplătoare!
• scovearga (scovarda) înseamnă „tigaie” în bulgara medie (seamănă cu pan cake „clătită”, nu?);
• turta provine cel mai probabil din latinescul *torta (panromanic, dar neatestat decât în latina medievală, care sigur nu a influențat româna);
• tortul (torta) vine din... germană. Da, e vorba de același cuvânt ca mai sus, dar cu noua accepțiune, l-am preluat de la ei;
• tarta vine din franceză, dar originea e probabil același cuvânt de mai sus!

Trebuie spus și că denumirea generică desert vine din francezul desserte „ultimul fel al mesei” și este deverbativ de la desservir „a deservi” (iar la francezi nu reprezintă neapărat ceva dulce, poate fi și brînză cu nuci, de exemplu). 

De remarcat că și la noi termenul desert a intrat în limbă cu sensul de mai sus, de exemplu:

Adevărul literar și artistic, 1933

orhidee

Cred că nu este foarte cunoscut faptul că numele acestei flori provine din cuvîntul grecesc ὄρχιδις (orchidis) care înseamnă „(mic) testicul” (ὄρχις / orchis, „testicul”)! Și istoria numelui e lungă: provine din limba greacă, dar vechii greci numeau așa nu numai o specie de orhidee, ci și un soi de măslin. Primul care a atestat termenul a fost Theophrastus, „părintele botanicii”, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii peripatetice, dintr-un motiv destul de prozaic*: soiul pe care l-a descoperit avea lîngă rădăcini doi tuberculi care seamănă cu două testicule (vezi imaginea de mai jos)! 

În Europa termenul a fost preluat (și refolosit) de botaniști prin secolul XVIII, dar interesant se dovedește faptul că, deși familia orhideelor (Orchidaceae) este printre cele mai populate din regnul Plantae – circa 30.000 de specii –, foarte puține specii din familie au tipul acesta de rădăcină! Și mai interesant este că din această numeroasă familie de plante, singura specie folositoare omului (altfel decît pe post de ornament) este... vanilia!

floare de vanilie (tot o orhidee și ea)

Da, vanilia este o orhidee! Evident, nu am adus degeaba în discuție vanilia, căci blogul acesta nu este unul pe teme botanice, ci pe teme lingvistice! Etimologia vaniliei este și ea neașteptată: vine din spaniolul vainilla, care e diminutivul lui vaina „teacă, toc”, iar acesta provenind din latinescul vagina (poate că nu este nevoie de explicații privind înțelesul, dar în latină vagina însemna „teacă”)!

Că tot am vorbit de testicul, este surprinzătoare și etimologia lui, căci provine din diminutivul latinescului testis „martor”... oarecum similar cu sensul din expresia politica coiului „participă, dar nu se bagă”!

Notă

---

* Dacă am contemporaneiza și autohtoniza întîmplarea, ar fi ca și cum Liiceanu ar ieși pe cîmp să filozofeze cu confrații, ar descoperi o plantă, iar singurul nume care i-ar veni-n cap ar fi ceva de genul „coițe”!

fetus, făt, fată...

Un lucru curios (și ca atare puțin știut) este faptul că nu se discută de legătura dintre făt și fată. Dacă faptul că latinescul f(o)etus este întotdeauna oferit ca etimon al lui făt și se explică și faptul că fetusul românesc este un neologism, rareori se explică de ce făt este virtual dispărut din limbă (a mai rămas doar diminutivul, fecior, dar și el pe ducă, spre deosebire de echivalentul fecioară, care s-a resemantizat întru supraviețuire) și niciodată de legătura (evidentă în opinia mea, chiar nu știu de ce nu sare în ochi mai multora) dintre făt și fată (căci nimeni nu ratează legătura fecior – fecioară). 

Nici evoluția semantică nu prea se discută... În latină fetus e un adjectiv ce înseamnă „care poartă fructul fecundației” (gravid adicătelea dacă vorbim concret, dar era folosit mult și la figurat, deci funcționează masculinul), iar femininul este fĕta, care s-a substantivizat ca să însemne: „femeie sau animal femelă ce tocmai abia a născut” sau, mai specializat, chiar... „oaie (care abia a născut)”.  Nu tocmai măgulitor, dar măcar se poate face o legătură clară între gestanță și tinerețe  (mai ales la animale)... Spre deosebire de făt care nu prea poate fi explicat din sensul inițial latinesc (vezi mai sus), ceea ce face unii etimologi să considere că făt nu provine din latină, ci a fost refăcut în limba română de la verbul a făta. Ceea ce nu ar știrbi prea mult legătura cu fetus, ci doar ar mai pune un intermediar (căci a făta vine de la latinescu feto  „a da naștere” care s-a format de la fetus)...

S-ar potrivi de minune exercițiul de pronunție: fata-i fată pînă fată, iar cînd fată, fată fată.

Și o informație drăguță, fără legătură: fata este forma fără diacritice care poate proveni de la cele mai multe cuvinte, opt: fata, fată, făta, fătă, fața, față, fâță, fâța.

flegmă - flegmatic

Pe 19 octombrie am avut parte și de o surpriză în logurile de căutare! După ziua precedentă, cînd a fost căutat foarte mult meltean, părea că vom avea încă o zi cu acest cuvînt în frunte! Dar brusc, în jurul orei 17.00, au fost într-o oră peste 8000 de căutări ale lui flegmatic! Pînă la finalul zilei am ajuns la aproape 10.000 de căutări!

Pe măsură ce se timpul trece, lumea începe să piardă legătura dintre cuvinte cînd sensul de la care a pornit e dat uitării. Astfel puțină lume știe că flegmă are și un alt sens (unele dicționare spun de un sens figurat):

FLÉGMĂ², flegme, s. f. Fire a omului nepăsător, impasibil, cu sînge rece; nepăsare, indiferență. Ce este? l-am întrebat. – Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. NEGRUZZI, S. I 53.

sursa: DLRLC (1955-1957)

Mi se pare hazliu de remarcat faptul că și azi flegmaticul e la conducere, ceea ce face citirea definiției din DLRLC (al doilea exemplu) să pară o ironie la adresa unei personalități din România! 😀

FLEGMÁTIC, -Ă, flegmatici, -e, adj. Cu caracter nepăsător, cu sînge rece, imperturbabil, calm. Negustorul își reluă figura flegmatică și anunță că acceptă și această condiție. C. PETRESCU, A. 326. În locul moșneagului... atît de roș și de vesel, mă întîmpină un neamț sarbăd și flegmatic. NEGRUZZI, S. I 67.

sursa: DLRLC (1955-1957)

carantină

Carantina este fără îndoială unul dintre cuvintele la modă acum (pe lîngă coronavirus, autoizolare, pneumonie șamd). Chiar și pentru cei care nu au plăceri lingvistice, este destul de evident că termenul trebuie să aibă legătură cu o epidemie din trecut – ciuma din secolul al XIV-lea – dar nu este clară legătura cu numeralul 40. Termenul este format în dialectul venețian, quarantena, și desemna perioada de 40 de zile în care călătorii care doreau să intre în Veneția erau nevoiți să aștepte (fie pe corabie, fie pe anumite insule din lagună) înainte de a li se da permisiunea. Știm exact și anul în care cuvîntul a început să fie folosit: 1448, an în care senatul venețian a prelungit perioada de izolare de 30 de zile (trentina) la 40!

De aceea este cumva curios faptul că DEX nu oferă sensul inițial, cel de perioadă de izolare, ci doar cel de loc de izolare și, mai general, al izolării în sine! Sigur, lucrul acesta se observă și în limbă, folosindu-se sintagma „perioada de carantină” pentru a desemna intervalul în care trebuie urmate regulile carantinei. De notat și faptul că termenul care desemnează locul unde se întîmplă carantina, lazaretul, a dispărut practic din limba română, probabil ca urmare a dispariției epidemiilor în ultimul secol.

Bonus:

Creșterea numărului de căutare pe Google este semnificativă (100% reprezintă popularitatea maximă a termenului în perioada aleasă drept interval de referință)

Poate părea o creștere bruscă, dar ca să punem lucrurile în balanță trebuie văzută și situația lui coronavirus?

Etimologia cuvîntului pix

Se poate crede că etimologia cuvintelor recent „achiziționate” de limbă este o treabă simplă, însă nu întotdeauna se întîmplă asta (vezi, de exemplu, branulă). Este și cazul lui pix, care nu are cum să fie prea vechi (măcar pentru că pixul a fost inventat abia în 1938). 

Sare în ochi faptul că nu există un termen specific pentru pix în limbile mai importante: ball pen sau ballpoint pen în engleză, stylo à bille în franceză, penna a sfera în italiană și Kugelschreiber în germană! Informal, în franceză se mai spune bic (de la compania BIC), iar în engleză și italiană biro (de la produsul Biro, numele inițial al instrumentului, creat după numele inventatorului, maghiarul László Bíró)! 

Este evident că etimologiile prezentate în dicționarele mai importante sînt eronate, căci apar prea multe variante posibile. Sigur, tehnic vorbind, una dintre variante ar putea fi cea corectă, însă nu pare cazul aici:

• pick (din engleză) în DEX;
• byk (din franceză, dar cu mențiunea confer) în MDA – preluare din DLR;
• pix (din engleză) în MDN;
• nume comercial (fără alte referințe).

Nu numai etimologia, ci și informația temporală din MDA/DLR pare dubioasă, așa că primul lucru întreprins a fost căutarea pe Google. Evident, este imposibil de aflat ceva, termenul e prea comun și ca atare există extrem de multe informații (inutile), astfel că și dacă ar exista ceva, este aproape imposibil de găsit acul în carul cu fîn!

Al doilea pas a fost căutarea șirului de litere pix prin colecția de ziare vechi, acțiune care a dat rapid rezultate (înaintea anului 1965 oferit de MDA/DLR):

Am găsit în Informația Bucureștiului din 7 ianuarie 1954 - nr. 139:

Steagul Roșu din 7 august 1954 - nr. 115:

în Universul din 29 martie 1951 - nr. 73:

și cel mai vechi text cu pix ca substantiv comun în Adevĕrul din 28 februarie 1949 - nr. 17401:

E interesant că din context reiese (cel puțin în unele articole) că e vorba de fapt de un fel de creion (sau pix-creion/creion-pix, cum preferați). Am descoperit cîteva ocurențe foarte vechi, care sugerează o denumire comercială (în două locuri s-a folosit clarificarea tip „Pix”), așa că am trecut la verificarea reclamelor. „Succesul” nu s-a lăsat așteptat și am găsit cîteva reclame la un produs Montblanc... Pix, care este exact produsul pe care îl căutam! Iată cîteva exemple:

• Curentul din  7 decembrie1942 - nr. 5321;
• Universul din 29 octombrie 1941 - nr. 294;
• Romania din 14 decembrie 1939 - nr. 555;

Cu informațiile găsite pînă acum putem descoperi rapid pe Google ce nu am putut la început, și anume colecția Montblanc PIX care există și acum! Avînd în vedere că firma Montblanc este germană, cred că putem spune fără probleme că pix vine din germană! Mai rămîne să descoperim dacă are vreo însemnătate sau e doar un simplu nume ales de marketing! 

De remarcat două lucruri: primul ar fi că firma Montblanc este o firmă scumpă, ceea ce înseamnă că numele nu s-a răspîndit odată cu produsele vîndute, ci mai curînd datorită faimei companiei și succesului produsului în rîndul celor care-și permiteau  – exprimarea „tip Pix” devine mai de înțeles acum: probabil instrumentul de scris a fost copiat și vîndut în variante mai ieftine. Al doilea lucru demn de menționat: linia Pix a apărut în 1934, deci înaintea inventării pixului (cum spuneam, în 1938), iar descrierea produsului îl face mai curînd mai apropiat de creion; de altfel mină desemna în anii aceia exclusiv mina de creion (altă curiozitate din DEX ar fi inexistența sensului corespunzător minei de pix)!

Totuși, din combinarea acestor informații rezultă evoluția sensurilor termenului: Pix (nume propriu) ➡ pix (creion mecanic, generic) ➡ pix (creion mecanic, dar și cel cu pastă)  ➡ pix (doar cel cu pastă, pentru creionul mecanic preferîndu-se calificarea pix-creion). 

Adăugare ulterioară: colegul Tavi Mocanu de la dexonline a trimis o întrebare direct la sursă și avem confirmarea că numele ales pentru linia Pix este pur și simplu o alegere de marketing, fără vreo semnificație specială: PIX, hat keine tiefgründige Bedeutung. Es sollte etwas Kurzes und einprägendes sein. 

Redefinirea familiei...

O sintagmă nefericită folosită mult în ultimul timp este „redefinirea familiei”, în special în legătură cu referendumul pentru schimbarea Constituției!

Înainte de toate, hai să clarificăm despre ce este vorba: nu e o „redefinire” – este imposibil acest lucru: nu poți schimba sensul unui concept printr-o lege, fie ea Constituția – ci maxim am putea să îi spunem clarificare (deși nu este vorba de așa ceva, că nici de clarificat nu se clarifică nimic). Chiar dacă presupunem că se va stipulat prin Constituție că familia este obligatoriu formată dintr-un cuplu mixt, căsătorit, este absurd să crezi că în dicționar se poate schimba ceva, căci definiția trebuie să fie generală, trebuind să acopere și familia din vechime sau din alte țări (chiar în Biblie avem modelul familiei poligame), dar și modul de realizare practic (multe familii, chiar din zonele pe care oamenii le cred tradiționale, s-au format din cupluri care nu s-au căsătorit oficial), inclusiv cele curente (bunica și nepoții reprezintă o familie chiar dacă părinții lipsesc pentru că, de exemplu, au plecat la muncă în alte state)!

Despre ce este vorba mai exact? Articolul 48 din Constituție se dorește a fi schimbat (termenul soți sa fie înlocuit cu femeie și bărbat):

Articolul 48 (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți un bărbat și 
o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

Într-adevăr, formularea de acum pare că sugerează că există posibilitatea căsătoriei între mai mult de două persoane sau între persoane de același sex, însă articolul 48 se referă la familie. Nu știu ce sens ar avea o asemenea schimbare pentru cei care se împotrivesc căsătoriei dintre persoane de același sex, căci chiar cu schimbarea făcută, tot nu s-ar interzice căsătoria între persoane de același sex (ar trebui făcută o contorsiune logică de tipul: nu poți întemeia o familie, deci nu te poți căsători). Trebuie să îți lipsească și simțul limbii și logica ca să crezi că o asemenea schimbare ar impune o interdicție în ceea ce privește căsătoria! Un specialist în Drept probabil le-ar fi sugerat activiștilor să adauge un alineat nou în Articolul 48 care să spună explicit despre căsătorie (dacă ăsta era scopul)...

Familie este definit de dicționare încă de acum aproape 100 de ani sub forma actuală, de exemplu precursorul DEX-ului:

Definiția familiei în DLRLC (1953)

În dicționarul lui Candrea avem o altă idee: în afară de sensul „totalitatea rudelor”, familia este dată de caracteristica „care locuiesc împreună”. De remarcat că se amestecă conceptele soț – soție cu mamă – tată (știm de pe vremea romanilor că Pater semper incertus)!

Definiția familiei, Candrea, 1932

Un lucru pe care puțină lume îl știe este că familie este un neologism în limba română, căci familia din latină (care a fost moștenit direct) a suferit o serie de transformări și astăzi îl regăsim în forma femeie!

Definiția femeii, DLRLV

Practic, am putea spune că femeia este familia tradițională! 😃

Că tot e la modă ficatul în politică...

Probabil că mai toți puteam presupune că ficat provine din limba latină, însă nu și că e înrudit cu latinescul ficus „smochin(ă)”...

În limba latină ficatului i se spunea jecur, însă nici o limba romanică nu a preluat acest cuvînt! Avem în catalană fetge, în franceză foie, în italiană fegato, în portugheză figado, în română ficat, în spaniolă higado...

În latina clasică jecur ficatum desemna „ficatul (de gîscă) îngrășat cu smochine” și, cu timpul, din expresie a rămas doar finalul, iar apoi ficatum (echivalentul preparatului foie gras) a început să desemneze organul, cam în același mod în care în argou ficatului i se mai spune pateu.

Vezi și etimologiile pentru: italiană, spaniolă și franceză.

Sigur, rămîne de văzut cum a ajuns latinescul ficus să desemneze ficusul (plantă cu originea în SE Asiei) în limba română, însă asta într-un alt articol!

ștrudel

Foto: ichkoche.at

Mai mult ca sigur toată lumea știe celebrul desert vienez ștrudel de mere (Apfelstrudel pre limba lui de baștină), însă destul de puțini cunosc faptul că la origine cuvîntul strudel însemna „vîrtej (de apă), bulboană”. Cum ar veni, un fel de învîrtită de la noi!

branulă

Cu un pic de muncă de cercetare am descoperit originea cuvîntului branulă pe care, cu ocazia asta, l-am și introdus în dexonline! 

Este curios că există terminologie folosită intens care încă nu a avut ocazia să apară în dicționare! 

Sigur, probabil că mulți se întreabă ce rost are o asemenea muncă, însă răspunsul este simplu: este mult mai ușor să descoperi originea unui cuvînt în apropierea momentului cînd intră în limbă decît la mult timp după, cînd sursele pot dispărea sau, la fel de rău, pot fi înghițite de un ocean de informații inutile!