de mult sau demult?

Am observat de curînd că există persoane care încurcă de mult cu demult...

În cazul acesta, diferențierea se face foarte simplu: dacă cuvîntul răspunde la întrebare „cînd?” se va scrie legat, dacă răspunde la întrebarea „de cînd?” se va scrie despărțit!

*contracost și alte contre...

Deși nu este singurul prefixoid care intră în coliziune cu forma unui cuvînt „normal”, dacă citim știrile (și nu numai) observăm că la contra apar mai multe probleme! Totuși, lucrurile sînt destul de simple:

• contra- ca prefixoid are sensul „opus”, „împotrivă”;
• contra ca prepoziție înseamnă „împotriva (cuiva)”, dar și „în schimbul (a ceva)”;

În cazul lui cost nu există vreun dubiu că vrem să spunem „în schimbul unei plăți”, deci vom scrie contra cost.

Despre alt termen format cu contra am mai scris aici (aici în sens invers, totuși: era o înlocuire a prefixoidului cu sinonimul cuvîntului cu aceeași formă).

 NB Se observă că directorul medical nu este și medic...

Libertatea „i-a” măsuri...

Ortogramele de clasa a doua par a fi neclare „jurnaliștilor” care scriu în Libertatea...

O bară, două...

Deși cei care urmăresc transmisiuni sportive (fotbal în principiu) probabil că nu vor fi surprinși să audă forma greșită bări în loc de bare, restul populației declină corect acest substantiv...

Altfel, avînd în vedere că discursul era citit (deci putem presupune că era un text corectat), este o situație jenantă nu numai pentru ministru, ci și pentru consilierii săi!

„cel mai bun portal de știri” lovește din nou!

Cum o fi să te autointitulezi „cel mai bun portal de știri”, dar să ai jurnaliști care scriu „noștrii” (cu doi de i)? De altfel, „cel mai bun portal” are o luptă continuă cu ortografia (și mai ales cu numărul i-urilor)!

Despre Soros...

Că tot apare în ultimul timp în nenumărate contexte, dorim să discutăm scriere și pronunțarea numelui Soros! Chiar dacă este de origine maghiară, omul de afaceri este american și își scrie numele Soros (fără treme). De pronunțat se pronunță cum se scrie (cu s). Inclusiv maghiarii îl scriu cu o, deși în mod normal în numele acesta ar fi cu tremă (vezi și lexiconul catolic).

Sigur, cei mai pedanți ar putea scrie Sörös – cum s-ar scrie în maghiară (vezi mai sus) – dar atunci se complică pronunțarea: s-ul se pronunță ș, iar ö-ul este un o anterior, aproape de ă sau e, de altfel numele românizat este Șereș (ca numele fostului ministru). 

Despre familia de cuvinte: scriem sorosist, nu „soroșist” sau alte bazaconii! Alte informații despre scrierea cuvintelor străine puteți găsi aici!

Genitivul numelor: Oradea

Autorii dicționarelor (în special cel ortografic) au obiceiul supărător de a neglija numele proprii. Astfel că, deși știm numele unui oraș, nu știm care este forma sa articulată (vezi și discuția despre Iași) sau cea de genitiv.

Deoarece lipsa de informație permite celor plini de imaginație și lipsiți de scrupule să inventeze (inclusiv reguli gramaticale), pe Internet circulă o poveste cum că întrebat fiind de acest aspect, George Pruteanu ar fi declarat că genitivul este Oradiei, așa cum și Alexandru Graur ar fi explicat în Puțină Gramatică. Doar că povestea nu prea se verifică: în cartea citată singurul articol dedicat problemei este cel reprodus mai jos!

Morfologia română are reguli clare, astfel că fiecăreia din cele trei variante de genitiv pe care le-am descoperit prin diverse documente: Oradei, Oradiei, Orăzii îi corespunde o singură variantă posibilă de nominativ:

• Oradei → Oradea ✔️;
• Oradiei → Oradia ❌;
• Orăzii → Oradea ✔️;

De altfel acum circa 100 de ani se folosea în special genitivul (în conformitate cu rostirea din zonă) Orăzii, varianta Oradiei fiind folosită în fostul regat, iar după reformele ortografice s-a impus varianta Oradei: vezi mai sus și nota lui Alexandru Graur la articol (spre deosebire de articol, care este scris în 1939, nota este adăugată de autor la realizarea compilației, în 1988).

Forma Oradiei implică nominativul Oradia, care a circulat și el în paralel o vreme după Marea Unire, în special în fostul regat, de unde probabil a fost adoptat și de localnici (nu trebuie să ne mire prea tare faptul că ortografia numelui orașului varia, căci în 1918 orașul avea circa 10% populație românească)! Numele Oradea este pronunțat de mulți localnici Oradia, astfel că pare normală pronunțarea Oradiei pentru forma de genitiv. În scris, în schimb variantele regionale se folosesc doar în cazuri speciale, pentru reliefarea unor trăsături regionale (scriem corect Timișoara, nu Cimișoara; Botoșani, nu Botșani; Beiuș, nu Binș)!

Demn de menționat este și faptul că același termen maghiar (várad) din Nagyvárad a fost „tradus” Oradea (Mare) în acest caz, dar Vărădia (de Mureș) în cazul comunei Tótvárad!

Din păcate, din motive necunoscute, nici DOOM, nici DOOM² nu indică forma „oficială”, astfel că se folosesc ambele variante de genitiv, inclusiv în acte oficiale! În orice caz, fiecare poate folosi varianta pe care o crede corectă, însă respectarea regulilor morfologice ne obligă la consecvență: dacă scriem Oradea, atunci trebuie să scriem și Oradei (și asta e recomandarea mea), iar dacă scriem Oradiei, atunci trebuie să scriem Oradia!

Revista Luceafărul, 1910

*perplexi

Și eu am rămas perplex la vederea „pluralului”! Nu există cuvinte care să facă pluralul în -xi: alternanța -s/-ș este ascunsă aici sub forma alternanței -x/-cș!

Singura explicație ar fi că scrierea fără diacritice a corupt în așa fel mintea unora, astfel că pluralul perplecși este vizualizat ca fiind [perplecsi], iar înlocuind cs cu x...

Virgula

Virgula

Dintre semnele de punctuație am putea spune că cea mai mare enigmă pentru vorbitorii (mă rog, scriitorii) de limbă română este virgula! La confuzia aproape generalizată contribuie din plin și norma (în speță Gramatica limbii române ediția din 2008 și Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ultima ediție, 1996).

Există cel puțin 3 motive obiective care complică înțelegerea folosirii virgulei:

• virgula este asociată cu o pauză scurtă în vorbire, însă există și alte semne de punctuație cu funcție similară (linia de pauză, punctul și virgula, parantezele);
• pauza în vorbire nu înseamnă automat folosirea virgulei sau a altui semn de punctuație: ritmul propoziției impune uneori o pauză similară cezurei din poezie: uneori apare o pauză între subiect (sau propoziția subiectivă) și predicat;
• norma de folosire a virgulelor este neclară:
• unele reguli pot fi și opționale;
• unele „reguli” conțin de obicei;
• aproape toate regulile implică cunoștințe avansate de gramatică;
• unele reguli presupun existența unei topici standard, dar aceasta nu este definită nicăieri;

Conform Îndreptarului (nu contează ediția – regulile au rămas aceleași de la prima ediție, doar numerotarea poate fi un pic diferită), virgula este:

• obligatorie:
• în enumerări, dacă nu se folosește și sau sau – §216, §217; 
• la folosirea apoziției explicative – §220;
• pentru separarea construcțiilor participiale sau gerundive de la începutul propoziției – §223;
• pentru separarea propozițiilor incidente – §226;
• după adverbele de afirmație și negație – §227;
• pentru separarea interjecțiilor – §229;
• pentru separarea conjuncțiilor/(locuțiunilor) prin urmare și așadar – §231;
• între propozițiile coordonate juxtapuse – § 232;
• între coordonatele de orice fel – §233
• copulative, legate prin nici, nu numai, ci și;
• adversative;
• disjunctive, dacă încep ambele cu: ba, cînd, fie, ori sau sau;
• înainte de conclusive;
• pentru a separa atributiva explicativă (izolată) de termenul pe care îl determină –  §236;
• pentru separarea propoziției cauzale de regentă – §241;
• pentru separarea concesivelor – §245;
• pentru separarea opoziționalelor – §247;
• pentru separarea cumulativelor – §247;
• pentru separarea propozițiilor intercalate în regentă – §249;
• pentru separarea vorbirii directe (le considerăm incidente) – §250;
• interzisă:
• pentru separarea subiectului de predicat – §218;
• pentru separarea complementelor directe și indirecte de predicat – §221;
• pentru separarea predicatului de complementul circumstanțial postpus acestuia – §222;
• înaintea conjuncțiilor însă și deci și a adverbului totuși în interiorul propoziției – §230;
• între propozițiile coordonate legate prin și copulativ sau sau – §234;
• între subiective și regentă – §235;
• între predicative și regentă – §235;
• pentru a separa atributiva determinativă (neizolată) de termenul pe care îl determină –  §236;
• pusă de obicei:
• pentru separarea complementelor circumstanțiale antepuse predicatului (doar cînd acestea sînt puse înaintea predicatului, între subiect și predicat) – §224;
• pentru separarea substantivelor în vocativ –  §228;
• pentru separarea completivelor directe și indirecte așezate înaintea regentei – §237;
• pentru separarea propoziției finale plasate înaintea regentei – §242;
• pentru separarea propozițiilor consecutive – § 244;
• omisă de obicei:
• pentru separarea completive de agent – §238;
• pentru separarea propozițiilor instrumentale – §248;
• pentru separarea propozițiilor sociative – §248;
• pentru separarea propozițiilor de excepție – §248;
• pentru separarea propozițiilor predicative suplimentare – §248;
• opțională:
• în locul unui verb omis prin elipsă – §219;
• pusă doar dacă nu se insistă asupra propoziției:
• pentru separarea circumstanțialei de loc dinaintea regentei – §239;
• pentru separarea circumstanțialei de mod dinaintea regentei – §243;
• pentru separarea circumstanțialei de timp – §240;
• pentru separarea condiționalelor – §246;

În ciuda faptului că toate gramaticile susțin că topica este (aproape) liberă în limba română, unele reguli apelează la conceptul de topică normală, dar fără a explica ce înseamnă această „normalitate”:

• complementele circumstanțiale plasate înaintea locului lor normal în propoziție se separă prin virgule – §225;
• cuvintele cu topica schimbată se separă prin virgule – §226;

Greșeli curente în pronunțarea unor nume străine

În conformitate cu norma actuală (și identic/similar cu pronunția din țara de origine):

• Capitala Turciei, Ankara, se pronunță cu accent pe prima silabă (Ankara), nu pe penultima (Ankara);
• Capitala Columbiei, Bogota, se pronunță cu accent pe ultima silabă (Bogota), nu pe penultima (Bogota);
• Capitala Belgiei, Bruxelles se pronunță [brüsel], nu [bruksel];
• Se spune Caraibi, nu Caraibe (Marea Caraibilor);
• Chicago se pronunță corect cu ș ([șikago]), nu cu ci ([cikago]);
• Malaga are accentul pe prima silabă (Malaga) nu pe penultima (Malaga)
• Peru se pronunță cu accent pe ultima silabă (Peru), nu pe prima (Peru);
• Soci se pronunță în două silabe (ca în limba rusă): So-ci;
• Ucraina se pronunță în trei silabe (U-crai-na), nu în patru (U-cra-i-na), iar locuitorii săi se numesc ucrainenii (u-crai-nean), nu *ucrainienii (u-crai-ni-an);

Nume străine cu probleme:

• Eiffel se pronunță [e-fel], nu [ai-făl], căci numele e franțuzesc;
• Nobel se pronunță [no-bel], nu [no-băl], căci e nume suedez;
• Škoda se citește cu ș inițial [șkoda], ca în cehă;
• Waterloo se citește cu v inițial și o final (e nume valon, nu englezesc);

Cum articulăm numele orașului Iași?

Un utilizator dexonline ne-a întrebat care este articularea corectă a numelui orașului Iași: Iașul sau Iașiul (a uitat să menționeze varianta de plural Iașii).

Deși există o adevărată dezbatere pe tema aceasta, norma este una singură: Iașiul (vezi foto: DOOM, 1982).

Nu trebuie cine știe ce cunoștințe să aplicăm regulile generale de articulare:

1. Iaș → Iașul
2. Iaș (singular) → Iași (plural) → Iașii (plural articulat)
3. Iași→ Iașiul

Dacă scriem Iași, atunci numai variantele 2 și 3 pot fi luate în considerate, iar dacă considerăm numele orașului ca fiind la singular (așa cum face și norma), atunci opțiunea 3 este singura corectă!

Sigur, cei pentru care tradiția este mai importantă vor continua să scrie ca înainte (Iașii sau Iașul), însă, chiar și așa, e bine să cunoască norma!

Ce cuvinte se scriu cu trei de i?

Toată lumea a învățat la școală despre cum scriem copiii cu trei de i. Din păcate, se pare că școala nu a reușit să convingă elevii că modelul trebuie extins la toate cuvintele similare, astfel că scrierea cu doi de i în loc de trei apare în mod constat, de exemplu aici:

Iar cînd e scris corect, cu trei de i, aproape sigur se greșește la membri:

Vezi și articolele de aici și aici! (LE: sau aici, aici și aici)

M-am gîndit inițial să fac o listă pentru care vor să studieze aceste cuvinte, însă avem peste 800 de cuvinte în acestă situație, astfel că voi încerca o listă comprimată. Vor avea trei de i la forma de nominativ plural articulat:

• substantivele masculine și adjectivele (lampagiu, viu, zglobiu șamd) terminate în -iu – aproape 800;
• roșu și (infraroșu, paroșu, alb-roșu șamd)
• iie (moalele burții la vite);
• copil.

Sigur, mai putem adăuga și verbele care se termină la infinitiv în -ii, care la perfect simplu, persoana I singular vor avea trei de i: înmii, pustii șamd

*crează sau creează?

Pentru cine frecventează internetul e imposibil să nu se fi ciocnit de *crează. Sigur, mulți chiar așa pronunță: *cre-a-ză, însă asta se datorează neînțegerii celor mai simple reguli morfologice (terminația pentru verbele de conjugarea I slabă, indicativ prezent, persoana a III-a sg. fiind -ează). Mai rar însă să-l descoperi pe un site de știri, unde se presupune că lucrează oameni care sînt în stare să mînuiască cuvintele.

Evident, problema apare și datorită încăpățînării unor corectoare ortografice de a introduce forme nerecomandate precum (să) crează de la a crede... Singura circumstanță atenuantă ar fi că greșelile din titlu se observă cel mai greu!

Stimați ziariști «online-iști», dacă nu vă editați singuri articolele, verificați-le înainte de publicare. Dacă le editați singuri, folosiți serviciile unui corector profesionist.

crează în loc de creează

Iisus sau Isus? Hristos, Christos sau Cristos? nazarinean sau nazaritean?

Ca întodeauna în preajma sărbătorilor religioase se vorbește despre Iisus din Nazareth. Apar aici două probleme, și anume cum se scriu corect:

1. Iisus sau Isus?
2. Hristos sau Cristos?
3. Se zice nazarinean sau nazaritean?

La ultima problemă răspunsul este simplu și tranșant: întotdeauna e nazarinean, ca în DOOM, ca în DEX (forma cu t este menționată numai în dicționarul de sinonime). Probabil că t-ul apare dintr-o etimlogie populară (există un t în Nazaret, deci hai să îl folosim!), dar și dacă am forma adjectivul de la numele curent al orașului, nazarinean tot ar fi greșit, că regula simplă ar crea nazaretean! De altfel nici prin știri nu prea descoperim greșeala, ea fiind întîlnită mai mult prin discuții și bloguri.

Primele reprezintă o chestiune ceva mai complicată, dar strict ortografic ambele forme au fost considerate corecte de-a lungul timpului! Totuși, pare că Isus (forma populară) are un mic avantaj conform Google Trends!

În cazul Hristos, Christos sau Cristos, din punct de vedere ortografic avem în dicționare numai Hristos sau Cristos, iar DOOM2 le acceptă pe ambele. Totuși, dacă la Iisus/Isus nu se vede o diferență de folosire în Google Trends, aici forma Hristos este de departe cîștigătoare!

În orice caz, există și preoți care recomandă ambele variante, dar specifică că se pot combina doar ca Iisus Hristos sau Iisus Christos (transliterarea corectă din greacă, dar puțin folosită) sau Isus Cristos (varianta populară).

De remarcat că DOOM2 preferă formele Isus și Hristos (apar primele în listă, iar celelalte forme sînt trimiteri către acestea), deci din acest punct de vedere nu e conform cu părerea bisericii, dar este conform cu trendul limbii! 

Monumentul eroilor din 1916-1919

    Statuia a fost realizată de Vasile Ionescu-Varo și a fost dezvelită în 1923. Dacă ne uităm mai atent pe textul scris pe partea din față a piedestalului descoperim o greșeală de ortografie:

PRIN CREDINTA IN
DUMNEZEU STRA
MOSII NOSTRII AU
PUS PE FUGA TA
BERILE DUSMANE

    Este adevărat că în perioada cînd a fost finalizat monumentul ortografia română era modificată continuu, însă niciodată în limba română nu s-a scris *noștrii... De remarcat post-modernismul „internautic” avant la lettre: textul e scris fără diacritice!
    Cum anul trecut am descoperit din întîmplare un alt monument cu probleme de ortografie, mă aștept să apară noi membri în acest club!

Prim-ministrul sau primul-ministru?

    Ajungînd întîmplător pe pagina Guvernului României, am descoperit faptul că editorul paginii nu prea cunoaște prevederile ultimului Dicționar Ortografic (cel din 2005). Asta încă nu ar fi foarte grav (deși fiind pe o pagină a oficialităților române...). Mai grav este că funcția respectivă este scrisă cu o nehotărîre ortografică demnă de invidiat: cu și fără cratimă, cu și fără capitală: fie primul-ministru, fie Primul Ministru. Omul probabil vrea să fie sigur că scrie măcar o dată cum trebuie (dar nu i-a reușit!).

Ce scrie în DOOM²  (2005)

Cu sau fără cratimă?

Încă și mai trist este faptul că, încă de la lansare (vezi imaginea din stînga jos), site-ul Guvernului României a suferit de aceeași bîlbîială ortografică de nedescris, reușind să scrie forma articulată în cel puțin patru moduri distincte (da, probabil din întîmplare, găsim și cîteva forme conforme cu regulile valabile în acea vreme, cînd erau corecte și prim-ministrul și primul-ministru). Și aici recunosc că nu am căutat decît pe o singură pagină, deci este posibil ca numărul de forme să crească!

prim-ministru în DOOM (1982)

Lipsa de coerență în ortografierea cuvintelor este completată de modul discreționar în care apar diacriticele pe site. Nu cunosc organigrama guvernului, dar sînt convins că există un post (sau poate chiar un departament) care se ocupă de imagine și de relația cu publicul. Oare chiar nu se poate angaja un profesionist acolo?

Pagina guvernului în 2013

Pagina guvernului în 2002

Cine dă primul cu piatra?

    Într-un ziar online (varianta pe hîrtie dînd faliment) am descoperit un articol care „înfierează” folosirea greșită a lui *delicvent în loc de delincvent într-o conferință promovată de ICR. Greșeala de pe afiș este evidentă (am mai evidențiat-o în alt articol), nu are sens să o mai discut. Din păcate partea pozitivă a demersului articolului este anulată de titlul acestuia:

Agramatism, marca ICR

    Virgula dintre determinant și determinat este o greșeală la fel de gravă precum virgula dintre subiect și predicat, așa că ne putem lesne aduce aminte de proverbul  „vede paiul din ochiul altora, nu bîrna din ochiul său”...

corectura, bat-o vina...

    Într-un singur articol găsit pe site-ul unui ziar „quality” găsim măcelărită limba română într-un mod înfiorător:

    Despre muta cum liquida am mai scris aici, iar despre diferența dintre or și ori aici, așa că nu am prea multe de adăugat (despre cum se folosește virgula, o altă necunoscută a autorilor articolului, voi publica ceva pe dexonline.ro). Totuși nu pot trece cu vederea a nu știu cîta masacrare a limbii care are loc în ziarele care se auto-denumesc „quality”. O fi chiar atît de scump un corector?!

mînușă vs. mănușă

    Fiind în plin sezon hibernal, cuvîntul mănușă este mai des folosit, așa că am avut prilejul să remarc că destul de multă lume pronunță cu „î” (mînușă). Raționamentul pare evident: dacă avem mînă, atunci avem mînușă, însă problema e că acest cuvînt a intrat în limbă de mult, muuult timp, cînd „î”-ul din mînă era ceva mai deschis (adică era „ă” sau poate chiar „a”, că doar provine din latinul manus). Dacă ne-am apuca să „actualizăm” în acest mod toate cuvintele, am spune a reci în loc de a răci (derivat de la rece) și a joca în loc de a juca (derivat de la joc)...
    Totuși, problema mai mare mi se pare alta: deși greșeala este una veche, apărînd încă din secolul XIX (de altfel Scriban preferă mănușă, iar Șăineanu mînușă), ea este propagată de toate dicționarele editate de Academie începînd cu DLRM-ul din 1958 și terminînd cu DEX-ul din 2009, cu excepția notabilă a Îndreptarelor și a DOOM-ului. Chiar dacă apare doar ca variantă (care sînt în mod tacit considerate forme greșite), fără a explicita natura greșelii aceasta va fi propagată, probabil, încă o sută de ani de acum încolo (evident, considerînd că onor Academia nu va accepta varianta mînușă în detrimentul formei corecte) .
   

Reclamă nemascată la agramatism...

    Dacă nu prea mă uit la TV am pierdut reclama asta, însă am descoperit-o într-una din hoinărelile mele pe internet (aici)!
    Mai interesant decît reclama în sine (care azi a fost corectată: m-am uitat special la TV pentru asta) este faptul că mai multe persoane s-au gîndit că agramatismul este intenționat. Fără să vreau să fiu rău, mă întreb ce poate fi în capul unora pentru a mai gîndi încă: „e la televizor, deci e adevărat”, „e pe bani mulți, deci e produs de calitate” sau „au departament de creație acolo, sigur s-au gîndit la toate” (după cum se poate citi numai pe acest blog, nu e tocmai adevărat...). I-adevărat că pentru a atrage atenția asupra lor unii copii și adolescenți fac multe (în special prostii), însă am speranța că o companie cu pretenții are ștacheta ceva mai ridicată...
    În orice caz, dacă cei de la firma „creatoare” (Cohn&Jensen) și de la Mega Image vor să se asocieze deliberat cu incultura și prostia, atunci chiar merită să li se promoveze această asociere!