calitativ...

Contrar credinței populare, calitativ nu înseamnă „de calitate bună”, ci înseamnă „care ține de calitate” sau „privitor la calitate”. Greșeala care acum 20-30 de ani se folosea numai în limba neîngrijită și-a extins influența, astfel că azi o auzim la tot pasul! Am descoperit că numai în ultimele 24 de ore au apărut cel puțin 3 articole cu această greșeală (vezi Bursa, Digi și Publika.md)!

Editare ulterioară: adaug și rezultatele sondajului efectuat pe pagina de facebook a dexonline:

Virgula

Virgula

Dintre semnele de punctuație am putea spune că cea mai mare enigmă pentru vorbitorii (mă rog, scriitorii) de limbă română este virgula! La confuzia aproape generalizată contribuie din plin și norma (în speță Gramatica limbii române ediția din 2008 și Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ultima ediție, 1996).

Există cel puțin 3 motive obiective care complică înțelegerea folosirii virgulei:

• virgula este asociată cu o pauză scurtă în vorbire, însă există și alte semne de punctuație cu funcție similară (linia de pauză, punctul și virgula, parantezele);
• pauza în vorbire nu înseamnă automat folosirea virgulei sau a altui semn de punctuație: ritmul propoziției impune uneori o pauză similară cezurei din poezie: uneori apare o pauză între subiect (sau propoziția subiectivă) și predicat;
• norma de folosire a virgulelor este neclară:
• unele reguli pot fi și opționale;
• unele „reguli” conțin de obicei;
• aproape toate regulile implică cunoștințe avansate de gramatică;
• unele reguli presupun existența unei topici standard, dar aceasta nu este definită nicăieri;

Conform Îndreptarului (nu contează ediția – regulile au rămas aceleași de la prima ediție, doar numerotarea poate fi un pic diferită), virgula este:

• obligatorie:
• în enumerări, dacă nu se folosește și sau sau – §216, §217; 
• la folosirea apoziției explicative – §220;
• pentru separarea construcțiilor participiale sau gerundive de la începutul propoziției – §223;
• pentru separarea propozițiilor incidente – §226;
• după adverbele de afirmație și negație – §227;
• pentru separarea interjecțiilor – §229;
• pentru separarea conjuncțiilor/(locuțiunilor) prin urmare și așadar – §231;
• între propozițiile coordonate juxtapuse – § 232;
• între coordonatele de orice fel – §233
• copulative, legate prin nici, nu numai, ci și;
• adversative;
• disjunctive, dacă încep ambele cu: ba, cînd, fie, ori sau sau;
• înainte de conclusive;
• pentru a separa atributiva explicativă (izolată) de termenul pe care îl determină –  §236;
• interzisă:
• pentru separarea subiectului de predicat – §218;
• pentru separarea complementelor directe și indirecte de predicat – §221;
• pentru separarea predicatului de complementul circumstanțial postpus acestuia – §222;
• înaintea conjuncțiilor însă și deci și a adverbului totuși în interiorul propoziției – §230;
• între propozițiile coordonate legate prin și copulativ sau sau – §234;
• între subiective și regentă – §235;
• între predicative și regentă – §235;
• pentru a separa atributiva determinativă (neizolată) de termenul pe care îl determină –  §236;
• pentru separarea propoziției cauzale de regentă – §241;
• pentru separarea concesivelor – §245;
• pentru separarea opoziționalelor – §247;
• pentru separarea cumulativelor – §247;
• pentru separarea propozițiilor intercalate în regentă – §249;
• pentru separarea vorbirii directe (le considerăm incidente) – §250;
• pusă de obicei:
• pentru separarea complementelor circumstanțiale antepuse predicatului – §224;
• pentru separarea substantivelor în vocativ –  §228;
• pentru separarea completivelor directe și indirecte așezate înaintea regentei – §237;
• pentru separarea propoziției finale plasate înaintea regentei – §242;
• pentru separarea propozițiilor consecutive – § 244;
• omisă de obicei:
• pentru separarea completive de agent – §238;
• pentru separarea propozițiilor instrumentale – §248;
• pentru separarea propozițiilor sociative – §248;
• pentru separarea propozițiilor de excepție – §248;
• pentru separarea propozițiilor predicative suplimentare – §248;
• opțională:
• în locul unui verb omis prin elipsă – §219;
• pusă doar dacă nu se insistă asupra propoziției:
• pentru separarea circumstanțialei de loc dinaintea regentei – §239;
• pentru separarea circumstanțialei de mod dinaintea regentei – §243;
• pentru separarea circumstanțialei de timp – §240;
• pentru separarea condiționalelor – §246;

În ciuda faptului că toate gramaticile susțin că topica este (aproape) liberă în limba română, unele reguli apelează la conceptul de topică normală, dar fără a explica ce înseamnă această „normalitate”:

• complementele circumstanțiale plasate înaintea locului lor normal în propoziție se separă prin virgule – §225;
• cuvintele cu topica schimbată se separă prin virgule – §226;

Ceferiștii francezi...

Această minunată perlă de jurnalism este disponibilă în acest articol!

morminte sau mormînturi

La sugestia unui utilizator, am creat un sondaj pe tema asta (vezi rezultatele în dreapta), cu scopul de a afla cam care este situația limbii române (mulți preoți avînd obiceiul să folosească o limbă arhaică, în noaptea de Înviere și nu numai).

Rezultatele sînt cele din dreapta

Trebuie făcute, totuși, cîteva remarci:
1. Singura formă acceptată de plural de normă (DOOM2) este morminte.

2. Cu toate aceste, multe comentarii sugerau că varianta de plural mormînturi ar fi acceptată sau, mai ciudat, că ar fi un „arhaism”, deci, din motivul acesta, pluralul trebuie acceptat. Lăsînd la o parte termenul greșit („arhaism”), formele arhaice de plural nu au cum fi acceptate, căci norma încearcă exact opusul: să creeze o limbă unitară. Dacă nu s-ar întîmpla așa, atunci limba ar fi un haos total, unde am întîlni în aceleași texte școli și școale, piersici și piersice, țărănci și țărance. Singurul loc unde se acceptă formele arhaice, acum considerate greșite, îl reprezintă expresiile: a pune bețe-n roate, merge ca pe roate (nu în roți) sau a băga pe cineva în boale (nu în boli).

3. Mergînd pe principiul „la Roma faci ca romanii”, pronunțarea trebuie să fie conformă cu normele bisericii. Și în acest caz trebuie folosită forma din dicționare, morminte, căi aceasta este folosită și de Patriarhie, dar și de patriarhul Daniel.

4. Nu în ultimul rînd, uzul este în favoarea lui morminte: căutările pe Google după versul „și celor din morm.... viață dăruindu-le” relevă 10.000 de documente cu forma morminte și doar 2500 cu mormînturi.

Pluralul lui schelet...

În mod curios, deși nici un dicționar nu a atestat vreodată forma de plural scheleți, aceasta se regăsește (cel puțin conform Google) la paritate cu forma corectă, schelete (circa 130.000 de pagini fiecare). Egalitatea aproximativă este prezentă și în sondajul creat pe pagina de facebook a dexonline!

Acest articol mi-a declanșat scrierea, dar greșeala apare cam peste tot: în vorbirea curentă, în bloguri, în presă și chiar în literatură.

Interesant este faptul că au apărut tot felul de explicații care mai de care mai fantasmagorice pentru explicarea fenomenului (repet, de amploare), cum ar fi dorința oamenilor de a crea o distincție între scheletul – totalitatea oaselor și scheletul – ființă fictivă, însă, conform sondajelor făcute (neștiințifice, e adevărat), diferențierea există numai în teorie: puține persoane folosesc ambele variante și fac o reală diferențiere între sensuri.


Mai curînd fenomenul este explicabil prin tendința din limbă de a forma pluralul în -i, ceea ce la neutru implică migrarea către masculin (*scheleți, *robineți, *paleți), iar la feminin crearea unor plurale asociate cu incultura (*ciocolăți, *crătiți, *cravăți).