Despre desert

Întotdeauna mi s-a părut interesant să aflu evoluția cuvintelor, dar este fascinantă schimbarea sensului unor cuvinte des folosite, cum este cazul lui desert! Acesta a fost împrumutat din limba franceză la finele secolului XIX cu sensul din limba franceză „fel de mîncare servit la sfîrșitul unei mese”, dessert provenind din verbul desservir „a strînge masa”. Găsim în presa de acum 100 de ani exemple cu duiumul:

Adevărul literar și artistic, iunie 1933

Oglinda lumii, iunie 1927

Lupta, decembrie 1936

Legătura dintre botox și caltaboș...

Nu, legătura la care mă gîndesc nu este că cine își injectează botox are parte de mai mult caltaboș... e vorba doar de legătura lingvistică dintre cele două! 

Probabil toată lumea știe că botoxul este toxina botulinică, o neurotoxină produsă de bacteria Clostridium botulinum, extrem de periculoasă, folosită în scopuri medicale doar în cantități extrem de mici. În cantități mai mari (vorba vine mai mari, toxina botulinică fiind considerată cea mai periculoasă substanță, cantitatea letală fiind 30 pg/kg), toxina ne îmbolnăvește de botulism (produce paralizia mușchilor și chiar moartea). Numele bolii este format din radicalul latinesc botulo- din botulus „caltaboș, cîrnat”, motivul fiind că factorul care permite apariția toxinei este lipsa oxigenului, iar aceasta se întîmplă în general în alimentele conservate. Cum primele alimente conservate care permiteau dezvoltarea bacteriei au fost cîrnatul/caltaboșul, nu este de mirare că numele bolii a fost legat de acesta! Alt cuvînt format cu același radical este botuliform „în formă de caltaboș/cîrnat”.

Dacă tot am ajuns la caltaboșul neaoș trebuie spus că etimologia cuvântului nu este foarte clară! 

Dacă numele alternative ale produsului pot fi puse în legătură cu cuvinte din alte limbi  – calbaș cu bulgărescul колбac sau cu maghiarul kolbász, iar chișca cu polonezul kiszka – pentru caltaboș (sau variantele cartaboș, gîldăbaș etc.) nu există o opinie majoritară.

Care este pluralul lui sînge?

Răspunsul pe scurt la întrebarea din titlu este: nu are plural! Dar, evident, răspunsul complet este nuanțat!

De ceva timp s-a răspândit o memă, anume că pluralul lui sînge ar fi... sîngiuri! Sînt date și cîteva poze, inclusiv de pe dexonline, dar concluziile sînt clare: 

• oamenii nu știu în ce dicționare să caute;
• oamenii nu știu că citească un dicționar!

Ca să clarific: dacă te interesează un plural, în primul rînd îl cauți în DOOM (aceasta fiind, cel puțin oficial, norma), nu în DEX. Căutînd în DOOM, obținem rezultatul evident: nu are plural!

Chiar dacă căutăm în dicționarul greșit, tot mai există o șansă dacă citim informațiile corect:

În cazul DEX, acesta are mai multe indicii: în primul rînd indicația (5) de lîngă plural înseamnă că numai sensul respectiv are acel plural. Iar dacă mergem chiar la sensul respectiv, vedem că, în afară de eticheta „învechit”, apare și indicația că se folosește numai la plural.

*dezastros

Acum mai bine de 150 de ani, cînd ortografia limbii române nu era încă normată, scrierea cu chirilice impusese deja ideea că „scriem cum pronunțăm”, astfel că existau multe cuvinte scrise greșit din cauza pronunțării deficitare! Iar *dezastros este unul din acele cuvinte, fiind un caz limită: pe de-o parte fiind considerat importat din franceză, unde désastreux se pronunță aproximativ [dezastr'ö], pe de altă parte considerîndu-se o producție autohtonă, compus din dezastru + -os. De altfel pînă la reforma ortografică din 1904, avem mai multe ocurențe ale lui dezastros decît pentru dezastruos, cuvîntul fiind un bun exemplu pentru cazurile în care ortografia a influențat pronunțarea!

Se scria dezastros încă de pe vremea chirilicelor!

Totuși, au trecut mai bine de 100 de ani de cînd s-a fixat forma „autohtonă” dezastruos, astfel că ne mirăm că forma veche încă apare (mai ales într-un mediu care ar trebui să fi fost strict controlat):

În zilele noastre, observăm o reapariție a formei fără hiat, *dezastros, dar în mod evident nu mai are legătură cu pronunțarea din franceză, ci cu tendința de evitare a hiatului (iar cum diftonul uo nu există în română, hiatul este redus la vocala -o-).

De unde provine pornografia

Porno este prescurtarea lui pornografie, importat de noi din franceză (unii lingviști susțin că și forma scurtă porno a fost preluată din engleză sau franceză), și are ca bază cuvântul grec πόρνος* (pórnos). În general se consideră că πόρνος înseamnă „depravat, care se prostituează”, însă conform dicționarului Liddel-Scott inițial desemna un tânăr homosexual pasiv (companionul pederastului). Probabil din acest motiv o să găsiți de multe ori că termenul de pornografie ar avea ca bază termenul πόρνη (pórne) „femeie de moravuri ușoare; prostituată”.

---

*) Un termen similar, πορνογράφος (pornographos), apare încă din secolul III în textul scris de Athenaeus, Δειπνοσοφισταί „sofiștii/experții în (conversațiile de la) mese/dineuri”, dar acolo avea sensul de „persoană care scrie despre prostituate”.

lifuroii domnului Popescu

Cristian Tudor Popescu este unul dintre puținii ziariști care, cum se spunea pe vremuri, are condei! Știe să utilizeze limba română, cuvintele-s bine alese, de aceea este surprinzător să descoperi că uneori dă cu oiștea-n gard la acest capitol (să fim înțeleși, opiniile sale pot fi criticate, căci nu întotdeauna este ghidat de obiectivitate, dar scriitura rareori dă greș).  

Ultima ispravă: lifuroii! Dacă jurnalistul s-ar fi limitat la folosirea termenului, nu am fi avut nimic să comentez, însă veleitățile sale de lexicograf ne pun pe gînduri căci, dacă verificăm dicționarele, observăm că definiția popesciană nu are vreo legătură cu explicațiile date în ele.

Republica 2023, CTP definește lifuroii

Faptul că autorul a simțit nevoia să explice termenul ne sugerează că nici el nu era sigur că mesajul său ar fi ajuns la cititor în forma dorită. Dacă ar fi fost un cuvânt mai folosit, ne-am fi putut gîndi că Academia a eșuat în glosarea tuturor sensurilor (că nu ar fi prima oară), însă cum termenul este un regionalism (și m-aș hazarda să zic și arhaism), e greu de crezut că „strada” îl folosește...

Dicționarul Academiei – a lifui, lifuroi

Sigur, putem crede că definiția dată de dl Popescu este ironică, însă avem două potențiale probleme aici:

• sintagma lifuroi stricați, nu corespunde cu ironia (și nici cu definiția oferită), ci mai curînd cu invectiva; 
• așa-zisa explicație a fost vînturată și în trecut (vezi imaginea de mai jos); 

În consecință, singura explicație pe care o am e că dl Popescu chiar crede explicația pe care o oferă, însă singurele texte disponibile pe internet care l-ar susține sînt exact cele care se referă la explicațiile lui din 2006! 

Concentrația Andreelor și Andreilor, pe județe (hartă interactivă)

Înainte de a prezenta harta, iată cîteva informații interesante despre aceste nume:

• nici Andrei, nici Andreea nu sînt în topul prenumelor (Andrei e pe locul 15, iar Andreea nu apare în primele 25);
• în schimb, în prenume compuse, ambele stau foarte bine: Andrei e pe locul al doilea la prenume bărbătești (circa 460.000 de persoane), iar Andreea e pe șase la prenumele de femei (circa 320.000 de persoane);
• în toate județele numele Andrei este mai des întîlnit decît Andreea (chiar adăugînd și variantele Andra, Andrada, Andrea sau Andreia); 
• în județele Constanța, Galați și Vaslui, Andrei este pe primul loc în topul numelor bărbătești;
• Andrei și Andreea erau nume rare la români înainte de secolul XIX;
• nu există în Țările Române nici un domnitor sau boier de vază cu numele de Andrei;

Harta Andreelor și Andreilor

Bojdeuca lui Creangă

Ca să înțelegeți despre tentativa de schimbare a realității în cazul bojdeucii lui Creangă trebuie să vedeți două fotografii, făcute la ceva mai mult de 100 de ani distanță!

1910

2023

De asemenea, descrierea lui Creangă însuși este sugestivă:

„Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu și sfârșind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum.”
Ion Creangă scrisoare către Titu Maiorescu, 1887

În treacăt fie spus, contrar părerii multora, bojdeuca lui Creangă nu este casa unde s-a născut, ci cea unde a murit! Din această pricină (și din multe altele), și acum 100 de ani proiectul de restaurare a întîmpinat rezerve. Iată un exemplu din presa vremii:

Mișcarea, Iași, iulie 1915

Mișcarea, Iași, (tot) iulie 1915

Sarea și salamul

Sare are mai multe cuvinte cu care se înrudește: de exemplu salariu provine (prin intermediul limbii franceze) din latinescul salarium, care reprezenta cota de sare pe care o primeau soldații (la... soldă) și care, mai tîrziu, s-a transformat într-o sumă de bani pentru cumpărarea sării. Saramură provine din neogreacă, din σαλαμουρα (salamura) „murătură, dar s-a format tot de la sarea latinească (sal + muria)!

Dar e mai puțin știut faptul că salam și sare sunt și ele cuvinte înrudite: salam a ajuns în română din italiană, dar printr-o limbă intermediară (turcă sau bulgară). În italiană salame desemna carnea sărată în general (acum se folosește salume, salame specializându-se ca... „salam”) și provine de la sale „sare” (de fapt de la salare „a săra”)! Evident, românescul sare a fost moștenit din latină (sal „sare”).

salame în Vocabolario Etimologico della Lingua Italiana (Ottorino Pianigiani, 1907)

La fel de interesant este și cum a intrat în limba română scrisă: la început exclusiv prin reclame!

 

enclavă și exclavă

Fîșîa Gaza a devenit subiect de știri ca urmare a acțiunilor teroriste pornite de acolo de către gruparea Hamas. 

Enclavă = Situare geografică a unui stat sau teritoriu înconjurat total de spațiul altui stat. (DEX 2016)

După cum vedeți, părerea generalizată din presa românească este că Fîșia Gaza ar fi o enclavă... Mai contează că definiția din dicționar îi contrazice?

Fîșia Gaza este vecină și cu Israelul, și cu Egiptul, deci nu se poate aplica definiția (nefiind înconjurată de un singur stat). Mai curînd o putem numi exclavă, dacă socotim că teritoriul Autorității Palestiniene ar fi format din Cisiordania și Fîșia Gaza (Gaza nefiind legată de Cisiordania).

Exclavă = Porțiune a unui stat complet înconjurată de teritoriul altor state.. (dexonline)

*IT-ști

Nu credeam că presa poate ajunge la nivelul în care sa nu poată adăuga un sufix... 

Pare destul de simplu, mai ales că prima parte este o siglă: IT + -ist = IT-ist! La plural, evident, IT-iști.

Pare că oamenii s-au gîndit că IT se pronunță [aĭti], deci ăla care lucrează în IT este [aĭtist]. Matematica „simplă” face ca [aĭtist] - [aĭti] = [st], deci clar trebuie scris... IT-st!  😁 Logic, nu?!

Culmea e că forma există și în DOOM3, deci chiar nu există scuze!

Articularea numelor proprii...

Gramatica numelor proprii nu este studiată în școală, din păcate! Cu toate astea, simțul limbii ar trebui să îi atenționeze pe „jurnaliștii” că este obligatorie folosirea determinantului (aici articolul hotărît) în cazul din imagine!

Nu mi-e clar totuși care este motivul propagării:

• confuzia cu numele de persoane (inerent determinate, nu putem zice Marianul, Ionul șamd);
• incapacitatea de a diferenția între numele geografice determinate (de obicei cele feminine au deja forma identică cu cea articulată: Polonia, Budapesta) și cele care necesită determinare (de exemplu: București, Israel, Egipt); 
• preluarea automată a construcției dintr-o limbă străină; 

filistinii din Palestina

Dacă vă uitați la știri, cu siguranță ați văzut mitingul lui Erdoğan în care se vedea mare cuvîntul Filistin, care în turcă înseamnă Palestina!

Dacă v-ați întrebat dacă are vreo legătură cu termenul filistin din limba română, da, are!

Filistin a intrat în română din franceză (philistine), care a preluat termenul din latina creștină (philistini), care a preluat sintagma din Septuaginta (în limba greacă) Γῆ τῶν Φυλιστιείμ „țara filistinilor”^* (în ebraica biblică fiind פלשת, Plasheth). 

Tot din greacă l-au luat și turcii, astfel că, adaptat în alfabetul turc, Φυλιστιείμ a devenit Φυλιστιείμ!

---

Notă:

*) Interesant este că în zilele noastre grecii spun Παλαιστίνη (Palaistine), evreii פלשתינה (Falestīna)!

Bandă unică...

Acum mai bine de zece ani a apărut în limba română o sintagmă stupidă de-a dreptul: bandă unică (am mai scris aici despre ea). Spun stupidă pentru că nu are nici un fel de sens, fiind vorba de o bandă exclusivă pentru mijloacele de transport în comun! Iată definiția din DEX pentru unic:

UNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: unic] – Din lat. unicus, fr. unique.

Am încercat să descopăr sursa într-o limbă străină, însă în engleză se zice bus-only lane, în franceză voie bus sau voie réservée iar în italiană corsio preferenziale. Nimic unic! 

M-am bucurat că ușor-ușor sintagma a dispărut, de aceea am fost surprins cînd am citit zilele astea o știre prin care se resuscita sintagma (e drept, toate ziarele diseminau știrea bazîndu-se pe o postare făcută de STB pe facebook):

Situația este cu atît mai ciudată cu cît în legislație avem de peste 50 de ani sintagma bandă rezervată (vezi OUG 195/2002, anexa 2)

fitilangiu

Mi s-a mai întîmplat să descopăr că anumite cuvinte pe care le foloseam nu apar în DEX sau chiar nici în alte dicționare, dar la fitilangiu am avut o premieră: nici măcar Google nu avea în baza de date termenul:

Cum e un termen pe care-l știu de mult timp (se folosea des la noi în cartier), m-am mirat foarte! Ca atare, am creat un sondaj să mă conving că nu a început memoria să îmi joace feste! Se pare că e mai rar folosit, dar în nici un caz inexistent! Cu ocazia asta probabil vor exista măcar două documente în Google pentru căutările ulterioare ale lui fitilangiu!

Stan și Bran

Stan Laurel și Oliver Hardy

Astăzi se împlinesc 96 de ani de la lansarea primului film cu Stan și Bran ca pereche. Deși probabil toată lumea știe că pe actori îi chema Stan Laurel și Oliver Hardy, puțină lume știe de ce s-a ajuns ca în română cuplul cunoscut în lumea întreagă drept Laurel and Hardy să fie numit „Stan și Bran”. 

Printre explicațiile abracadabrante pe care le găsim despre situația aceasta, două au prins „tracțiune” la public: prima vorbește de obiceiul autohton și nu numai de a se schimba numele filmelor (inclusiv cu tente de teoria conspirației: „ca oamenii să meargă să vadă același film cu alt titlu”) și respectiv ipoteza că Stan și Bran ar fi fost nume des întîlnite în țările române (?!) și că de aceea au fost folosite!

Pentru a dezcîlci misterul trebuie numai să studiem limba română din secolul XIX. Primul indiciu poate fi găsit în literatură, chiar Caragiale a scris în 1911– deci mult înainte ca actorii despre care vorbim să apuce să facă pereche – Între Stan și Bran (o puteți citi aici):

La o judecătorie se 'nfățișează un Stan și un Bran, în pricină de ceartă cu bătaie

De asemenea, Dicționarul Etimologic Român, spune că:

Stan s. m. – Stanislav. Sl. Stanislavŭ. Se folosește pentru a exprima ideea de „un oarecare, unul în plus”; Stan și Bran; Stan Pățitul.

Dacă Stan exprima ideea de un om oarecare (acum se spune Xulescu sau cutare), Stan și Bran era folosit ca un fel de plural, adică mai mulți oameni oarecare! Avem suficiente exemple în presa din secolul XIX:

Curierul 1877

Lupta, 1886

Tribuna, 1907

Ba chiar sintagma era folosită și în poezii, de exemplu Iosif Vulcan:

Familia, 1891, o parte dintr-o poezie de Iosif Vulcan

De altfel, folosirea pe scară largă a sintagmei „Stan și Bran” pentru a desemna oamenii de rînd l-a pus pe gînduri pe George Coșbuc, astfel că a scris un articol prin care încerca (în 1900, deci cu aproape 30 de ani înainte de apariția filmelor cu Stan și Bran) de ce se folosește așa de des sintagma! 

 

Despre adecvarea lingvistică - exactitate și aproximație

Cum spuneam și în articolul despre Principiul cooperării, nu toate greșelile de comunicare sînt de natură gramaticală. De exemplu, greșeala din imaginea de mai jos nu este ortografică sau gramaticală (morfologică, sintactică sau semantică)! Dar cred că orice vorbitor de limbă română (nu neapărat nativ) „simte” că este o problemă!

Cred că toată lumea își amintește de „explicația” ministrului (la acea vreme) Oprea cînd vorbea cu ziariștii despre inundații (în 2014): „Avem aproximativ două victimei!”! Dacă nu, vedeți în clipul de mai jos!

 

desertul „decadent”...

Am o neclaritate: publicul țintă al acestui lanț de cafenele îl reprezintă populația incultă sau maxim semidoctă?

Cum sigur nu se vorbește de un curent literar cînd e vorba de desert, rămîn doar chestii negative: declin, corupție, degradare! Poftă bună!

Legătura dintre liceu și lup...

Imagine: Apollo „Liceanul” (Luvru)

Poate nu știați, dar între cuvintele lup și liceu există o legătură strînsă! Termenul liceu provine de la numele școlii peripatetice* a lui Aristotel, Lyceum, numită așa pentru că desfășura în templul Apollo Lyceus (Ἀπόλλων Λύκειος „Apollo zeul-lup”).

De altfel și alte denumiri ale instituțiilor dedicate educației provin din numele școlilor antice:

• gimnaziu**: din Gymnasium (γυμνάσιον) care denumea în Grecia antică locurile de antrenament atletic și provine de la gymnos (γυμνός) „nud, dezbrăcat” (sportivii se întreceau doar dezbrăcați); 
• academie: de la Akademía (Ἀκαδημία), școala filozofică a lui Platon, numită așa după eroul Academos (școala funcționa în grădina lui Academos).

---

*  care la rându-i vine de la peripatētikós (περιπατητικός) „a se plimba”, căci discuțiile intelectuale aveau loc în timpul unor plimbări;

** este înrudit cu gimnastică, care provine gymnazo (γυμνάζω) „a te antrena dezbrăcat”;

Anul școlar tradițional...

Anul școlar 2023-2024 are 180 de zile de curs (170 dacă nu luăm în calcul Săptămîna verde și Școala altfel), ceea ce înseamnă că elevii merg la școală mai puțin de jumătate de an! Pentru comparație, încă din 1896 se stipula în lege că nu pot fi mai mult de 150 de zile fără școală (incluzînd și duminicile și sărbătorile legale)!

Prima lege care dorea să organizeze învățămîntul a fost Legea instrucțiunei publice a lui Al. I. Cuza din 1864, cea care instituia învățămîntul obligatoriu și gratuit de 4 clase! Anul școlar, după cum se vede, ținea de la 1 octombrie pînă la 15 august...

În 1898, Spiru Haret schimbă legea, iar anul școlar este modificat un pic: de la 1 septembrie pînă la 25 iunie!

În 1928, se păstrează intervalul:

Dar nu ține mult, căci perioada se schimbă după se dă o ordonanță care îl face să revină la durata standard: septembrie – iunie.

Perioada 1 septembrie – 30 iunie era atît de încetățenită în conștiința populară, încît apare și-n dicționarele vremii:

an școlar – Candrea, 1926

anul școlar – Șăineanu, 1929

Drept concluzie: perioada 15 septembrie - 15 iunie nu poate fi socotită „tradițională” pentru că nu îndeplinește criteriile necesare. Adică nu e nici cea mai veche, nici cea mai îndelungată perioadă considerată „an școlar”. Dacă ar trebui să aleg ceva neapărat, singura opțiune ar fi (pentru mine, cel puțin) 1 septembrie – 30 iunie! 

Siglă și logo

Lingviștii și pasionații de lexicografie știu deja că multă lume încurcă sigla cu logoul: am scris și eu acum ceva timp un articol pe tema asta – Abrevieri, sigle, acronime, logouri... – în care îmi exprimam nedumerirea în legătură cu această confuzie!

Chiar dacă acum pare împămîntenit, logo este intrat de curând în limbă (prin anii '90). Culmea este că în primele atestări ale termenului este folosit greșit, din context reiese mai curând sensul pe care îl are (și-l avea și atunci) cuvîntul slogan!

Logo în 1997, Gazeta de Sud

Reclamă din 1999, Cuvîntul liber

Siglă are o istorie mai lungă, primele atestări fiind dinainte de 1900, exact cu sensul pe care-l avem acum în dicționare (prescurtare formată din inițiale):

siglă folosit în 1894, Convorbiri literare

O lungă perioadă nu s-a întîmplat nimic, căci termenul era destul de tehnic (era folosit în paleografie, numismatică și mai apoi în bibliologie). Prin anii '70 ai secolului trecut cuvîntul a început să fie la modă, dar folosit greșit, sensul cel mai folosit fiind „semnătură, caracteristică specială”:

siglă, 1972, România literară

siglă în 1981, revista Flacăra

sau chiar... „titlu” (neprescurtat):

siglă în 1972, revista Steaua Roșie