sâmbătă, 18 decembrie 2010

tibia (și peroneul)

    Unul dintre cuvintele intrate în vocabularul maselor sub o formă greșită este numele osului cunoscut sub denumirea populară de „fluierul piciorului” și anume tibia (care în latină chiar asta înseamnă: fluier, flaut). Tibia și nu tibie cum ziceam mai sus că este încetățenit. Sigur, ar fi complicat să găsim sursele propagării formei incorecte, însă similitudinea cu forma de feminin articulat este evidentă oricui (iar faptul că în general se folosește forma articulată tibia, mărește probabilitatea ca forma nearticulată să fie extrapolată regresiv la *tibie).
Tibia

    Chiar zilele trecute am primit o reclamație din partea unui utilizator al dexonline.ro care chiar era convins că a găsit o lipsă în definițiile noastre. Oficial nu există nici o eroare, tibia fiind forma corectă: asta e forma originală, latinească, așa a fost preluat din franceză, însă din punctul de vedere al logicii (și coerenței) există o mică problemă. Spre deosebire de celelalte cuvinte la care există o diferență între forma oficială și cea folosită, aici există cîteva puncte de reper pentru a putea face o evaluare ceva mai valoroasă decît conservatorismul vehement „nu schimbăm nimic, că așa ziceau înaintașii noștri” sau heirupismul democratic „vox populi, vox Dei! toată lumea zice așa – așa e corect”. Anume faptul că cuvîntul este specializat, folosit în jargonul medical și, mai mult, face parte dintr-o clasă de cuvinte: oasele scheletului uman.

    Așadar, ar fi de așteptat să fie ușor de stabilit de ce (sau dacă) tibia este forma care trebuie să fie corectă și menținută. Din păcate, numele oaselor sînt un amestec de latină și română: avem și humerus (forma de cuvînt latinesc) și coastă (moștenit) dar și coccis (latinesc/franțuzesc coccyx dar românizat) sau claviculă (latinesc clavicula, franțuzesc clavicle dar românizat), astfel că cel mai puternic argument cade. Dacă ne luăm după humerus, rămîne tibia, dacă ne luăm după claviculă formăm tibie.
    Încercînd să dau de capăt problemei folosindu-mă de jargonul medical în uz, m-am afundat și mai rău: tibia și tibie au ocurențe aproximativ egale. Inclusiv există dicționare medicale care au ca intrare forma tibie. Ca ultim resort pentru validarea uneia dintre forme (în afara raportării la uzul popular) ar mai rămîne regularitatea paradigmei. Aici este cîștigătoare, de departe, forma („incorectă” după canoane) tibie. Ceea ce face curioasă decizia (sau indecizia) Academiei, care păstrează exclusiv forma tibia (deși forma tibie e și mai regulată și mai des folosită), însă acceptă dublete sau forme neregulate sprijinindu-se pe argumentul folosirii de către mase a formei acceptate (cum ar fi pluralul cireși de la cireașă).

Editare ulterioară: pînă la urmă, în 2022, DOOM3 a acceptat forma tibie!

sâmbătă, 4 decembrie 2010

indigen

    Citind un anunț interesant de la NASA am ajuns la un articol despre acest lucru. Lăsînd la o parte
faptul că autorul (din necunoaștere sau din dorința de senzațional) a folosit un titlu fără legătură cu realitatea, un paragraf m-a frapat. Citez:
Microbul, denumit GFAJ-1, este indigen lacului Mono, care este caracterizat de o concentrație ridicată de arsen și o salinitate foarte mare.
Comparați definiția:
INDIGÉN 1. adj., s. m. și f. (Persoană) care este originară dintr-o anumită țară, născută într-o anumită țară, de baștină; băștinaș, autohton, pământean. 2. Adj. (Despre animale, plante, mărfuri etc.) Care crește sau se produce în propria țară.
cu cea a cuvîntului potrivit:
ENDÉMIC, adj. (Despre plante sau animale) Care trăiește numai pe un anumit teritoriu; 
    Din nou, eroarea se datorează (cu mare probabilitate) traducerii mecanice (în limba engleza indigenous și endemic sînt sinonime parțiale spre deosebire de română). De remarcat și exprimarea (probabil o hipercorectitudine) indigen lacului X  – puține adjective acceptă determinanți în dativ – dar asta ar putea reprezenta o altă potențială sursă a greșelii: inițial s-a folosit propriu, particular iar după aceea s-a căutat o formă mai pretențioasă (întreprindere care s-a soldat, evident, cu un eșec)...

joi, 18 noiembrie 2010

*hazardant

    În acest articol din RL online se face referire (de multiple ori, ceea ce mă face să cred că nu e o greșeală de tipar) la cuvîntul hazardant:
Deși este o măsură bună, nu poate fi luată în acest moment. Este *hazardant acum, măsura poate fi luată în următorii doi trei ani", a spus președintele CMR.
    Este evident că, cel puțin conform dicționarului, ar fi trebuit folosit cuvîntul hazardat:

HAZARDÁT, -Ă, hazardați, -te, adj. Periculos, riscant, cu rezultate nesigure. – V. hazarda.

    Situația este cu atît mai curioasă cu cît sufixul -ant (un fel de echivalent al participiului prezent activ din limba latină) nu este nici pe departe la fel de întîlnit în limba română precum cel al participiului românesc – este folosit practic numai în împrumuturile din limba franceză – deci nu se pune problema unei contaminări. Explicațiile posibile ar fi: fie folosirea unui barbarism de sorginte franțuzească (hasardant, dar în limba franceză h-ul nu se citește, iar consoana finală așijderea...), fie contaminarea cu sinonimul riscant (tocmai am găsit un contraexemplu pentru forma de participiu activ: ăsta vine din germană!) pe fondul unei hipercorectitudini (sensul lui hazardat „consonează” cu sufixul -ant).

    În fine, mie îmi pare similară greșeala (dar în sens invers) cu folosirea greșită a lui *grizonat în locul lui grizonant. Aici vorbitorii observă (nejustificat) un participiu (în ciuda faptului că nu există nici un verb a grizona)...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

prim-ministru

    Un domn jurnalist ne prezintă într-un articol dintr-un cotidian „quality” punctul de vedere al unui politician, iar din punct de vedere jurnalistic o face corect oferindu-ne un citat lămuritor. Din păcate din punct de vedere o face extrem de greșit:
 şi a spus că nu pot doamnele, că nu are cum să fie *primi miniștrii.
    Chiar dacă jurnalistul a vrut să ne redea prin acest citat incapacitatea notorie a politicianului respectiv de a gestiona limba română (în speță necunoașterea folosirii pluralului lui prim-ministru) a reușit să își dea singur cu tesla în zonele sensibile prin folosirea pluralului articulat al cuvîntului ministru care nu își are locul acolo.
    Oricît de agramat ar fi politicianul cu pricina, cînd vorbește, are un imens avantaj: nu trebuie să folosească cratime sau să aleagă între un i și doi i... De aceea probabil, cel puțin în trecut, cei care scriau erau aleși dintre cei care aveau abilitate în mînuirea cuvintelor.

*fatea-scunselea

    Acesta este noua grafie a popularului joc „de-a v-ați ascunselea” propusă de un domn pe site-ul SmartWoman ... Deși autorul nu este nici woman, nici smart (cel puțin așa spun dovezile circumstanțiale) greșeala (perseverent repetată pe parcursul articolului) pe care o face e interesantă din perspectivă lingvistică.

    Cred că nu greșesc cînd afirm că fiecare dintre noi a jucat „fațea” pe cînd eram mici (că așa pronunțau toți copiii), însă la fel de sigur toată lumea sesiza lexemul „ascunselea” care de fapt era și al doilea nume scurt al jocului de-a v-ați ascunselea.
    În orice caz, cu un pic de cultură generală (nu degeaba se face în liceu Tudor Arghezi), un pic de bun simț al limbii (cratimele au și ele un rost, nu se pun oriunde) și consultarea dicționarului cînd nu ești sigur de ceva (nu există cuvîntul „fațea” și nici „-scunselea” nu pare prea credibil) ar fi ajutat evitarea penibilei expuneri pe internet...

vineri, 22 octombrie 2010

*cele mai extraordinare

    O reclamă pe care am auzit-o zilele trecute la radio spunea că:
Universal Channel are *cele mai extraordinare personaje
Din păcate aceeași meteahnă a celor de la departamentele de promovare și publicitate: lipsa cunoașterii limbii române (în cazul acesta la nivelul elementar)...

    Probabil că puțini sînt cei care nu sesizează instantaneu problema: extraordinar nu are grade de comparație! Asta chiar dacă nu cunosc în detaliu cazurile specificate de gramatică – adjectivele din următoarele categorii nu au grade de comparație (sau de intensitate după noua terminologie):
  • adjectivele care semnifică însușiri absolute, negradabile: mort, absolut, principal, perfect etc.;
  • adjectivele categoriale din terminologia tehnico-științifică:  sulfuric, geografic, petrolifer, vizual  etc.;
  • unele adjective compuse: albastru-verzui, roșu-închis, dulce-acrișor etc.;
  • adjectivele care etimologic reprezintă forme de comparativ și de superlativ: optim, extrem, suprem, inferior etc.;
  • adjective care prezintă în marca semantică seme superlative: extraordinar, enorm, gigantic, teribil etc.;
  • adjectivele derivate cu sufixe diminutivale: căldișor, slăbuț, frumușel (colocvial se pot forma grade de comparație);
  • adjectivele invariabile provenite din adverbe.
Ce este interesant: conform Gramaticii Academiei, doar 13% dintre adjective admit grade de comparație!

uite flota, nu e flota...

     O „glumiță” politică ne îndeamnă să folosim firma acesta pentru a ne regăsi flota. Intrînd un pic pe
site pentru a observa conținutul observăm că „flota” este de fapt un parc auto.
   Nu cred că trebuie să adaug că nici unul dintre dicționarele limbii române nu conține cuvîntul flotă cu această accepțiune. Ce m-a mirat de această dată a fost că în nici una din potențialele limbi de proveniență (mai probabil engleza, dar posibil să fie și franceza) nu s-a decantat un atare sens, deci clar că inovația este recentă (în texte din ambele limbi se folosește sensul incriminat – se găsesc suficiente exemple pe internet). Singurul dicționar pe care l-am descoperit acceptînd noul sens este Collins (care actualizează mai des sensurile). Dacă limba română (dar și cea franceză, ale cărei dicționare încă nu sînt de acord cu inovația, nici măcar atotcuprinzătorul Trésor de la Langue Française) va accepta sau nu această noutate vom vedea în viitorul apropiat.
    Hilar este că și în engleză – fleet – și în franceză – flotte – sînt strîns legate de conceptul de a pluti (prin aer sau prin apă) – drept dovadă fiind mulțimea de derivate cu aceeași rădăcină – însă nici automobilele, nici camioanele nu au această însușire... Singura explicație pe care o găsesc acestei migrări a sensului este trecerea accentului în definiție de la mulțime de (aero)nave sub aceeași comandă la mulțime de (aero)nave sub aceeași comandă, ceea ce a avut ca rezultat contaminarea către mulțime de vehicule sub aceeași comandă
 

diligență

    Fiecare domeniu are un jargon specific și nici domeniile economic și administrativ nu fac excepție. Totuși, acest jargon, de obicei neacoperit perfect de dicționare explicative, trebuie folosit cu atenție, altfel se ajunge în situații hilare. Un astfel de caz poate fi găsit în acest articol, unde intervievatul dă un pic cu bîta-n baltă, probabil încercînd să folosească cuvinte pompoase:
 „Am făcut diligentele necesare ca, de la anul, să fim activi pe bursa de gaze[...]”
    Din context, ai bănui că este vorba de acțiuni sau demersuri, deși, conform dicționarelor, diligență înseamnă cu totul altceva: sîrguință, zel, asiduitate. Nici în franceză, de unde a fost împrumutat, nici în engleză (care ar putea influența sensul) nu se găsește nimic similar. E drept că în limba franceză (conform Trésor de la Langue Française) există în domeniul juridic (procedură) un sens cît de cît apropiat cu cel folosit: poursuite, requête, însă pentru a pătrunde în alte jargoane ar fi trebuit să fie acceptat deja în cel echivalent din limba română.
    Căutînd prin legislația noastră (de exemplu aici), nu am descoperit decît sensul din dicționar (similar cu expresia din limba engleză: exercise due diligence):
[...] să acționeze cu bună-credință și cu diligența unui profesionist. 
    Ca singură explicație pentru greșeală avem astfel estimarea greșită a sensului din contexte, ceea ce nu este grav cînd greșeala este folosită în cerc restrîns. Problema apare cînd greșeala este răspîndită (de exemplu în media) fără a se lua măsuri de contracarare (s-ar fi putut preveni cititorul printr-o notă, fiind vorba de un cuvînt mai rar folosit).

sâmbătă, 25 septembrie 2010

porcușori de Guineea

   
„porcușor de Guineea” gătit. Foto: Jorge Gobbi
    Acum cîtva timp era o modă printre iubitorii de animale să își cumpere „porcușori de Guineea”. Interesant este faptul că aceștia se numesc, de fapt, mai pre dulcele viers românesc cobai...
    În limba engleză, care este cea mai probabilă sursă a denumirii, guinea pig denumește micile mamifere cunoscute sub denumirea științifică de cavia porcellus, care este același cu cobaiul din DEX-ul nostru cel de toate zilele. Pînă și traducerea e aproximativă, diminutivul fiind „băgat din burtă” (sigur, diminutivul apare în denumirea științifică, dar nu cred că îi putem acuza pe cei care au introdus termenul că s-au inspirat de aici...). Singurii care ar putea aprecia această greșeală de traducere ar putea fi gurmanzii (da!, sînt comestibili și reprezintă o delicatesă în anumite părți ale lumii*): una este să mănînci porc și alta e să mănînci șobolan...
    Un argument în plus că traducerea lui guinea pig trebuie să fie întotdeauna cobai este faptul că sensurile acestuia (în toate dicționarele de limbă engleză) sînt perfect corespondente cu cele ale cobaiului autohton.
* De altfel într-o catedrală din Cusco, Peru, scena Cinei cea de Taină este pictată cu un cobai drept delicatesă în farfurie! 


vineri, 24 septembrie 2010

status quo?

    Navigînd internetul la viteze mari am descoperit un articol colo, altul dincolo foarte interesante (pe bune!) care aveau ceva comun: foloseau sintagma status quo! Bine, bine, o să mă întrebați: ce e în neregulă cu asta? Neregula e că eu știam că se zice statu quo... Iar cînd doi îți spun că ești beat, te duci la culcare...
    Ei bine, eu nu m-am dus la culcare, ci la dicționar (da' nu la DEX, că mai găsim și erori pe acolo). Expresia vine din limba latină, din locuțiunea in statu quo ante (bellum) „în starea în care era înainte (de război)” – iar cum in cere în latinește ablativul, forma corectă e statu – din care a rămas doar bucata statu quo. Dacă o să mă întrebați de ce în DOOM se recomandă forma asta, dar cu cratimă (statu-quo), nu aș ști să răspund, dar poate are legătură cu Statu-Palmă-Barbă-Cot care este imediat înainte...
    Cert este că în toate limbile romanice (cu excepția limbii italiene) forma academică este statu quo, iar în engleză și ... chiar mai contează restul limbilor?... este status quo. Este „mai” corectă atunci forma folosită de noi sau cealaltă? Aici poate ar fi necesară părerea unui expert în limba latină, dar la prima vedere ambele sînt un nonsens în forma prescurtată, iar cum înlocuirea unui nonsens cu altul este un nonsens :), rămîne să folosim ce există deja.
    Singurul argument viabil rămîne așadar cel al folosirii formei încetățenite la noi (inclusiv în dicționare), deci recomandarea merge cu majoritate de voturi către statu quo cu sau fără liniuță.

Editare ulterioară: pare că în ultimul timp varianta englezească a devenit forma dominantă. Cu toate acestea, prefer tot forma din dicționar!

luni, 20 septembrie 2010

ce-a fost mai înainte: oul sau găina?

    Un articol nesemnat dintr-un ziar central oferă o știre (nu-i pot spune „senzațională”, ba dimpotrivă) cu un titlu interesant (demn de Coelho):
Un român a vrut să se sinucidă la Viena după ce s-a urcat pe o macara.
În limba română, asta se traduce prin următoarea succesiune de fapte:
  • undeva în lume (eventual la Viena, nu e foarte clar), un român;
  • s-a urcat pe o macara (nu se știe din ce cauză, ar putea fi un obicei al omului respectiv);
  • iar după ce s-a urcat acolo;
  • omul s-a hotărît să se sinucidă la Viena (dacă nu era deja în Viena);
  • una dintre continuările posibile: omul s-a dat jos de pe macara, mîndru de hotărîrea luată, decis să își pregătească bagajul pentru Viena.
    Ce este cert (cel puțin din ce se poate citi în articol) este că desfășurarea a fost un pic altfel. Respectivul (beat pare-se), aflîndu-se în Viena, s-a hotărît să se sinucidă, drept urmare s-a urcat pe o macara pentru a se arunca de pe ea. Principala eroare îmi pare folosirea lui după care impune succesiunea temporală a evenimentelor (și raportul cauză-efect).

    Bănuiesc că fiecare redacție are o politică a titlurilor, dar cred că una dinte caracteristicile comune este că el trebuie să fie concis (eventualele neclarități putînd fi puse pe seama dimensiunii) și trebuie să conțină cît mai puține cuvinte de legătură. Nu cred că e util din nici un punct de vedere să încerci să povestești conținutul articolului în titlu, dar.

duminică, 19 septembrie 2010

mascara

    Am văzut că în ultimul timp unele reclame la rimel încearcă să impună un cuvînt nou (tehnic vorbind, un sens nou) în limba română: mascara. Chestie care din punctul de vedere al realizatorului reclamei poate fi util, pentru că cuvîntul rimel în limba română provine (prin intermediar francez, de unde și accentul pe ultima silabă) de la numele creatorului acestuia, Eugene Rimmel, care este omonim cu numele companiei înființată de acesta (Rimmel, care s-ar pronunța, totuși, un pic altfel), deci practic s-ar face reclamă și concurenței.
    Din păcate (a nu știu cîta oară în ceea ce privește departamentele de marketing și publicitate și treaba făcută acolo), cuvîntul mascara (cu accentul diferit) există în limba română deja, iar toate sensurile au o nuanță peiorativă: batjocură, ocară; bufon, pușlama. Ca toate derivatele acestuia: a (se) măscărí, măscări, măscărici, mascaragiu, măscărlîc...

marți, 14 septembrie 2010

Dacă tăcea, filosof rămînea...


    ...se afirmă într-o zicală românească care se adeverește, din păcate, mai des decît am crede. Deși planul meu era inițial altul (am vrut să postez ceva despre etimologii), m-a pus naiba să caut ceva care m-a condus la știri. Unde, ca de obicei, prostiile abia așteaptă să îți sară în ochi. O anumită televiziune de știri a găsit de cuviință să aibă un reportaj despre o presupusă eroare gramaticală a ministrului învățămîntului (în ciuda faptului că ea însăși este campioană de agramatism, dar o altă vorbă înțeleaptă – Luca VI.42 – sugerează să ai grijă întîi de bîrna din ochii tăi și apoi de paiele din ochii fraților...)
    Titlul mare spune că:
[...] a început noul an şcolar cu o greşeală gramaticală în discurs
    Recunosc că am fost incitat să găsesc greșeala și am citit articolul. Se menționa existența unei greșeli, însă aceasta nu este explicit indicată. Singura posibilitate de eroare ar fi cea marcată cu majuscule:
Bun venit la şcoală celor din clasa ÎNTÂIA
    Din păcate pentru autorul reportajului, singura problemă este că DOOM2-ul nu consideră sintagma „clasa întîia” ca fiind incorectă, marcînd ca dublet interschimbabil numeralul întîi/întîia (vezi DOOM2, imaginea din stînga sus), chiar folosind exemplul clasa. Ajungem, astfel, la veșnica noastră problemă a lucrului făcut după ureche, cu argumente gen: lasă că știu eu mai bine sau mi-a zis mie bunica mea că așa e :), fără a mai considera necesară folosirea a cinci minute pentru verificare...

luni, 13 septembrie 2010

emoțional sau emotiv?

    Un mesaj adresat „Poștei redacției” dexonline ne-a adus pe tapet problema utilizării cuvintelor emotiv și emoțional.

    Din punctul de vedere al etimologiei cuvintelor, ele ar trebui să însemne ceva de genul:
  • emoțional este creat cu ajutorul sufixului -al – care se referă la emoții, care ține de emoții, propriu emoțiilor;
  • emotiv se formează cu -iv care creează/produce emoții;
    Sigur, diferența o poate da radicalul (într-o parte e forma scurtă, cealaltă forma lungă), dar nu cred că e ceva semnificativ. Avînd în vedere că nici unul nu a fost construit în română, sensurile pot diferi de sensurile teoretice de mai sus (fiind importate cu sensurile deja alterate).

    Majoritatea folosește emotiv numai în forma „fire/persoană emotivă” sau a substantivului echivalent (emotiv) – al doilea sens din DEX – așadar percepția asupra acestui cuvînt, cel puțin, este un pic distorsionată. Rareori este folosit în alte construcții, iar cînd este folosit, sensul evident este „care se referă la emoții” (primul sens din DEX). Din punctul acesta de vedere definiția este corectă. În ceea ce privește emoțional, acesta are un spectru mult mai larg de folosire, totuși, deși apar ca sinonime în DEX (și nu numai: la fel e și în Dicționarul de sinonime - Mircea și Luiza Seche, ambele apar ca sinonime al lui afectiv), cele două nu sînt mutual înlocuibile.

    Ce îmi pare interesant este că cele două cuvinte se folosesc cu sensuri similare, ele nu își împart aria de folosire (nu am descoperit prea multe locuri în care se poate înlocui emotiv cu emoțional sau viceversa). Cîteva exemple (la întîmplare) adunate de pe internet: hipnoză emotivă, partener non-emotiv, tensiunea emotivă a minții, funcția emotivă a comunicării comparativ cu inteligență emoțională, încărcătură emoțională, atașare emoțională...

    Dacă căutăm în DEX, emoțional are printre sensuri și „care produce o emoție” (trecînd peste nefericita folosire în definiție a singularului: „o emoție”,  se exprimă exact ce ar fi etimologic corespunzător lui emotiv, care nu apare însă și în definiția acestuia), iar emotiv are chiar primul sens „Care se referă la emoție” (adică corespunzătorul lui emoțional, care nu apare însă și în definiția acestuia). Așadar o încurcătură clară... Ca să vedem care este sursa încurcăturilor căutăm sensurile din limba de proveniență. Cuvîntul provine în mod evident din franceză:
adj. Relatif aux émotions, suscité par l'émotion : Choc émotif.
adj., n. Qui s'émeut, se trouble facilement ; impressionnable, nerveux, sensible : Un enfant émotif.
Qui concerne l'émotion : Choc émotionnel.
     După cum se vede, în franceză, (în ciuda definițiilor ușor diferite) cele două sînt sinonime (inclusiv dicționarele le indică ca atare). De aici am vaga impresie că a pornit toată problema (copiatul definițiilor din dicționare străine fiind un sport național), creînd o (falsă) sinonimie pentru cele două. 

    Autorul mesajului a ridicat de asemenea problema existenței unui calc din limba engleză (miza fiind de fapt corectitudinea definiției sau, mai exact, „calitatea” de barbarism a sensului) în al treilea sens al cuvîntului emoțional din NODEX:
 3) (despre persoane) Care vădește emoții. Fire emoțională.
    Aici răspunsul este mult mai dificil de găsit (în special din cauza melanjului de sensuri discutat). În orice caz, se poate descoperi similaritatea definiției cu cea a cuvîntului pasional „care vădește pasiune”, ceea ce clarifică folosirea unui sens diferit de cel de fire emotivă. Pornind de la seria sinonimică (crescătoare) emoție, sentiment, pasiune putem forma emoțional, sentimental, pasional, ceea ce mă face să cred că acest sens exista dinaintea contactului postdecembrist exacerbat cu limba engleză. Așadar, deși nu pot afirma răspicat că în ziua de azi nu există influențe din limba engleză, sînt destul de sigur că sensul vizat nu este un calc din limba engleză ci mai curînd de o preluare din limba franceză eventual o modificare autohtonă.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

graba strică treaba...

    Tîrziu în noapte, breaking news la o televiziune de știri. Reporterul precipitat spune: „procesul s-a încheiat în urmă cu aproximativ cîteva minute”... Evident, nuanța de aproximare ar fi fost suficient redată cu ajutorul adjectivului nehotărît cîteva, însă șablonul în urmă cu aproximativ a fost mai rapid decît construcția gîndită a frazei și astfel a apărut pleonasmul...

    O altă problemă, oarecum legată... De ce se chinuie oare mass media (tipărită sau online) să scrie numele lui Vîntu cu â?! Asta în ciuda faptului că numele proprii nu se supun noii ortografii (cea cu â). Mai mult, unele știri au scris Vântu deși dădeau bucăți din documente oficiale care îi scriau numele ca în buletin (cu î)!

*bunătățuri

    Venind de la Tîrgu Mureș spre București cu automobilul am întîlnit cîteva „minunății” simpatice. Cea despre care voiam să zic cîteva cuvinte este sloganul: „*Bunătățuri din Ardeal”.
    „Etimologia” este clară: bunătăți a căpătat un sens particular cînd este folosit la plural, anume cel de mîncăruri și/sau băuturi delicioase. Probabil marca de plural deja existentă nu pare suficientă, iar vorbitorii neatenți sau nu tocmai culți adaugă marca -uri substantivului pentru a face clară ideea de abundență.
    Mai trebuie remarcat că nu este o construcție specifică Ardealului (caz în care ar fi fost de înțeles folosirea unui regionalism, chiar într-o formă greșită), ci este folosită pe tot cuprinsul țării. Singura zonă implicată aici este cea a vorbirii populare sau inculte.
    Nu este prima oară cînd cei care sînt plătiți să producă reclame (cred că nu mai există nimeni în ziua de azi să își fabrice singur sloganul) dau cu bîta-n baltă. Deși nu există CNA și pentru reclame (din păcate? din fericire?), m-aș bucura ca cei care să îi penalizeze să fie potențialii clienți.

    Nu mă pot abține să nu împărtășesc și o altă „perlă” (cu toate că nu are nimic de-a face cu gramatica). Într-un mic orășel de pe parcursul descris am zărit următoarea firmă: XYZ Pompe Funebre. Serviciu operativ funerar !!!

miercuri, 8 septembrie 2010

vacă, vițea, vițică, juncă, juncană, junincă

Vacă din rasa muntenească scoțiană
    O utilizatoare a dexonline ne-a atenționat (pe bună dreptate) că există anumite incoerențe între dicționare (lucru pe care îl observaserăm deja), dîndu-ne drept exemplu cuvîntul junincă. DEX-ul spune una, NODEX-ul spune alta. Din păcate, chestiunea nu depinde de noi, fiecare dicționar avînd în spate o „armată” de lingviști, filologi, lexicografi...
    Pornind de la acest fapt, m-a pus Aghiuță să caut prin întreaga arie semantică a vacii. Am zis să încep cu DEX-ul (cel din 1996/1998; definiții aproape identice fiind și în DEX 2009), pornind de la presupunerea că ar trebui sa existe coerență. Iată rezultatele:
VIȚEÁ = Vacă până la vârsta de un an; vițică.
JUNÍNCĂ = Vițea tânără (între un an și doi ani).
JÚNCĂ = Vacă tânără (între doi și trei ani) care nu a avut încă vițel.
JUNCÁNĂ = Vacă tânără (între trei și patru ani).
    Cînd mă bucuram că există o coerență la nivelul vîrstelor (măcar în cadrul aceluiași dicționar), am dat de definiția junincii... Mai exact, juninca (care are între un an și doi) este o vițea (adică are mai puțin de un an) care este pe deasupra și tînără (oare or exista și vițele bătrîne? Sau măcar mature?)!
    Sigur, nu mai are sens să mă întreb cum ar trebui să numesc vaca între doi și trei ani care are vițel...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

D'ale diacriticelor

Brîna Caprelor, Bucegi
    Venind zilele trecute spre București dinspre Tîrgu Mureș, în zona munților nu am reușit să găsesc alt post de radio care să se audă decent, astfel că am rămas fixat pe Radio România Actualități! După o surprinzător de reușită emisiune culturală, a sosit rîndul unui intermezzo turistic. Despre muntele Caraiman (care se află, conform celor spuse la radio, în sud-estul țării...), Jepii Mici și tot așa. Cînd domnișoara care ne vorbea (probabil citind de pe o hîrtie) a început să vorbească despre „*branele care sînt caracteristice muntelui”, am ciulit urechile, căci nu mi-a venit să cred ce aud! După cîteva repetări ale gogomăniei, mi s-a aprins beculețul: iată unde se poate ajunge fără diacritice! Fără o cultură minimală a limbii, mai ales în zona cuvintelor folosite mai puțin, de la brînă se va ajunge la *brană. Indiferent dacă citea de pe o foaie un text fără diacritice, fie că materialul a fost preluat de pe net, de pe un site fără diacritice, rezultatul este penibil.

duminică, 29 august 2010

Cum arată o lege în România...

    Voiam să îmi continuu periplul gafelor constituționale (din punctul de vedere al limbii și logicii, însă am avut o discuție despre barou cu amicul klewos din care a ieșit la iveală „perla coroanei”: legea 51/1995 modificată de mai multe ori, ultima oară de legea 255/2004.
    Lăsînd la o parte că legea în sine (care impune avocaților pledanți să facă parte dintr-un barou) îmi pare de sorginte comunistoidă (cînd toată clasa muncitoare trebuia să facă parte din sindicat, ca să cotizeze probabil), conținutul ei este o adevărată mină de aur!
    Încă de la primul articol, alineatul al doilea avem:
Profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte.
Profesia care este, ce mai! Cred că explicația era necesară pentru cei care aveau impresia că pot fi avocați dacă sînt înscriși în baroul din care nu fac parte sau că profesia de avocat poate fi exercitată și de inginerii înscriși în baroul respectiv... 
    În articolul al doilea, alineatul al patrulea ni se dă și nouă, muritorilor de rînd, o șansă: 
Orice persoană are dreptul să își aleagă în mod liber avocatul.
E, asta e numai pentru guguștiuci. De fapt nu este chiar în mod liber. Căci avocatul trebuie sa fie „girat” de Baroul Unic, după cum zice în primul articol. De ce oare nu s-o fi specificat clar că libertatea e limitată? Habar nu am, dar pe orice „expert” în drept întrebi, vei primi același răspuns...
    Trecînd mai departe (am sărit direct la următoarea secțiune), am ajuns la articolul al 14-lea:
Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
Frumos, dar ce zice articolul al 15-lea:
Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:
a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau județene;
b) activități și funcții didactice în învățământul juridic superior
Adică exact incompatibilități prevăzute la articolul de mai sus... Nemaicomentînd contradicția evidentă de termeni, mă întreb oare dacă nu cumva se încalcă Constituția care ne propovăduiește egalitatea în fața legii (și care statuează și ea niște incompatibilități pentru deputați și senatori)? Trist este că dacă întrebi orice avocat despre aberația asta legislativă o să îți răspundă că e perfect normal ca două prevederi să se contrazică, că de fapt nu înțelegem noi, pulimea, chestii pe care, ei le știu încă din anul I la nu-ș ce curs care revoluționează logica și limba română!
   În fine, cum procesorul a început să se supraîncălzească, m-am pregătit să mă dau bătut... Totuși, la final, o altă prevedere m-a dat literalmente pe spate: articolul al 26-lea, punctul b:
Calitatea de avocat încetează:
[...]
b) prin deces;
Întotdeauna mi s-a părut ambiguu în cimitire văzînd pietrele funerare sau crucile avînd inscripționat un nume precedat de „Av.”. Legea aceasta mi-a confirmat că nu poate fi vorba de avocați, deoarece calitatea de avocat încetează prin deces, așa că singura posibilitate a rămas cea de aviator! Cu toate acestea, nu mă pot opri să mă întreb dacă punctul acesta din lege nu cumva a fost introdus în urma unei experiențe traumatizante în care decedatul voia să pledeze în continuare...

Presupun că punctul a fost introdus pentru ca decedatul să nu ocupe un loc în barou (să nu mai aibă obligații financiare), însă chiar trebuie să ajungem în situația asta hilară?! Să trebuiască legiferat că mortu' nu mai are voie să fie avocat?!

În plus, dacă aplicăm principiul de drept exceptio firmat regulam in casibus non exceptis („excepția explicită confirmă regula pentru cazurile neexceptate”), ar însemna că toate celelalte calități la care nu se specifică acest lucru explicit se păstrează și după deces (și m-aș limita doar la calitatea de votant!)...

dilemă

    Cuvîntul dilemă este folosit deseori cu sensul (total greșit) de problemă, dificultate, de obicei problemă cu răspuns extrem de dificil de găsit (sinonim oarecum cu enigmă), neexistînd o problemă a alegerii (cu atît mai puțin a exact două căi de rezolvare), însă, avînd în plus componenta necunoașterii căilor de ieșire. Mai mult, mi se pare că apare o ușoară tendință de alunecare către sensul de problemă fără soluție.
    Totuși, singurul sens în limba română (și sînt destul de convins că și în celelalte limbi care folosesc cuvîntul) al cuvîntului dilemă este situația cu două posibilități de continuare (de obicei nefavorabile) similare (cuvîntul provine din limba greacă: dis „de două ori” și lemma „propoziție”):
DILÉMĂ, dileme, s. f. Raționament cu două soluții, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie. ♦ Alternativă care pune în dificultate. – Din fr. dilemme, lat. dilemma. (DEX 2009)
    Conform căutărilor pe internet, abia dacă mai găsești un articol din zece în care cuvîntul să fie folosit corect (poate și atunci doar întîmplător). Ce e oare de făcut? Probabil că DEX ar trebui să adauge noul sens (dicționarele de limbă engleză deja au făcut asta, vezi decizia panelului AHD), dar în mod cert și noi ar trebui să fim mai atenți cînd folosim cuvinte al căror sens nu îl cunoaștem exact!
    Poate părea hilar, dar există și trilemă, evident, pentru cazul a trei posibilități. Este oarecum jenant că în DEX explicația acestui cuvînt vorbește de „trei alternative” (vezi aici de ce alternativă este un caz similar lui dilemă)!

„limbă natală”

    O nouă specie de semi-ziariști își face apariția în lumea internetului: ziaristul de fotoliu. Are avantajul că nu trebuie sa se deplaseze, nu trebuie să știe prea multe, nici măcar să știe o limbă străină. Și nici măcar de existența lui google translate...
    Un exemplu minunat din această categorie găsim în acest articol:
 Ashtiani a afirmat in azera, limba ei natala, ca a fost complice la asasinarea sotului[...]
    Lăsînd la o parte că articolul reprezintă aproape cuvînt cu cuvînt traducerea articolului citat, folosirea combinației limbă natală te lasă perplex. Te întrebi: dacă autorul nu cunoaște nici măcar conceptul de limbă maternă (în engleză era native language, deci este clar că traducătorul a încercat să găsească un echivalent), cum îi poți cere să scrie coerent?

joi, 12 august 2010

determinat

    Din ce în ce mai des auzim (în special la emisiunile sportive) că cineva este determinat să facă un anumit lucru. Eventual foarte determinat. Adică hotărît, decis...
    E adevărat că în limba engleză, de unde probabil provine calcul semantic, determined e folosit cu un sens similar, însă ăsta nu e un motiv să fie folosit așijderea și în limba română.
   Pentru cine nu știe să folosească DEX-ul, în afară de sensurile explicite ale lui determinat (ca adjectiv), se pot folosi și sensurile provenite din participiile verbului a determina, astfel că se poate ajunge la ambiguități hilare folosind sensul al treilea al verbului (determinat = convins de altcineva într-o anume acțiune oarecum în opoziție cu sensul hotărît, decis), similare situației în care s-a ajuns verbul a deservi.
    Atît timp cît lexicul conține cuvinte cu sensul dorit, supraîncărcarea unui cuvînt cu noi sensuri (împrumutate din altă limbă) nu-și are rostul.

miercuri, 28 iulie 2010

singurul cel mai mare?

În fine, aseară am descoperit aici o greșeală care a fost corectată repede (dovadă că critica face bine!):
Barca1 este singurul club sportiv din lume cu cele mai mari venituri [...]
Nu vreau să insist prea mult asupra greșelii de exprimare, ci asupra faptului că autorul a fost sensibil la critici, ceea ce se întîmplă destul de rar pe la noi!

Note:
  1. ^ Este vorba de clubul Barcelona, a cărei prescurtare are și ea diacritice: Barça!

luni, 26 iulie 2010

inexorabil

    La întoarcerea din concediu, am încercat să mă pun la curent cu realitățile cotidiene citind știrile, rezultatul fiind observarea unei abundențe de greșeli mai mici sau mai mari (cele mai multe fiind cuvinte folosite greșit). Cea mai interesantă (m-a obligat să mă documentez un pic) mi s-a părut cea în care un fost oficial CIA sugera  un posibil război în Iran (vezi știrea):
 Fost sef CIA: Actiunea militara in Iran "pare inexorabila"
M-a surprins folosirea ghilimelelor (am sperat că redactorul / traducătorul știrii s-a prins că e o greșeală la mijloc). Evident, neexistînd vreo acțiune militară în Iran, singura variantă posibilă a fost să o pun pe seama unei folosiri incorectă.

    Pentru a fi sigur de „porumbel”, am căutat o știre în engleză (au citat sursa, dar am găsit și o altă sursă) unde fostul oficial chiar folosea termenul respectiv. Oricum, aici redactorul a procedat corect: nu mai e știre dacă începi tu să modifici spusele cuiva (chiar dacă e clar că folosește greșit cuvintele).
    Din păcate, folosirea aceasta greșită (cu sensul de inevitabil) este destul de încetățenită. După cum se pare, nu numai la noi – în engleză, ca și în limba română, inexorabil însemnînd: neînduplecat, implacabil, fără milă... La urma urmei, dacă tot e să folosim cuvinte care sună pompos, am putea găsi unele care să se și potrivească contextului: în loc de inevitabil să zicem ineluctabil... :)

joi, 1 iulie 2010

Virgula între subiect și predicat...

    Site-ul de știri hotnews.ro încearcă să fie competitiv și în zona greșelilor! După cum ne-am obișnuit, gogonata cea mai mare apare în titlul articolului:
De ce se scumpesc cu 1 leu, țigările?
    Evident, virgula nu-și are locul acolo, între subiect și grupul verbal (practic între subiect și predicat)! Dar, pînă la urmă, poate că greșeala stă bine acolo (printre prostiile debitate de reprezentantul unui producător de țigări, care, din cîte mai țin minte, a fost jurnalist)...

miercuri, 30 iunie 2010

*înșeală

Titlu mare în România Liberă (care se vrea quality) - vezi articolul:

Cred că ar fi cazul să angajeze și niște corectori quality (de azi dimineață - sînt cel puțin 12 ore de cînd stă pe net) care să știe să conjuge corect verbul a înșela...

duminică, 20 iunie 2010

*Ștekelenburg și *Șnaidăr

    Cum zilele acestea Cupa Mondială de fotbal este unul dintre evenimentele care a acaparat cea mai mare parte a programelor TV se subînțelege că este și sursa cea mai serioasă de greșeli (am părăsit în fine zona programelor de știri...). Și cum ortografia olandeză pare a fi mai complicată pentru comentatorii noștri decît regulamentul de rugby, la meciurile Olandei ți se inculcă o anume senzație că joacă Germania, iar cei de la regie au afișat greșit steagul echipei (noroc că echipamentul portocaliu este inconfundabil!).
    În fruntea clasamentului celor care li s-a „măcelărit” numele au fost Stekelenburg (portarul) și Sneijder care au primit poreclele din titlu (deși în cazul lor se citește aproximativ cum se scrie, mai puțin j-ul care este iotul clasic vest-european și g-ul final care ar trebui sa fie aproape imposibilul de pronunțat h expirat olandez, ceva similar lui h din vlah sau hrib).
    Mă întreb dacă comentatorul cu pricina nu a avut bunul simț să verifice și el pe net cum se pronunță (linkurile sînt ușor de găsit, nu îți ia mai mult de 20 de secunde să afli ce și cum) și, mai mult, dacă TVR-ul chiar nu s-a putut organiza astfel să genereze pentru toți comentatorii săi o listă a pronunțiilor aproximative ale jucătorilor de la mondial (că bănuiesc că respectivii nu sînt PFA sau plătiți cu drepturi de autor :D). 700 de jucători nu ar trebui să îi ia unul documentarist serios mai mult de două zile de lucru, iar timpul pierdut scutește televiziunea de situații jenante create de pronunții habarnamiste...
    Sigur, dacă ne dorim un pic mai mult de la viață, ajungem la întrebarea generalizatoare: Cum pronunțăm numele străine? Din păcate deocamdată nu am descoperit nici o rețetă, așa că nu pot recomanda decît căutarea pe internet:  DOOM2 nu ne poate ajuta în nici un fel, iar DOOM are un număr limitat de nume (unele avînd o pronunție de-a dreptul dubioasă)...

miercuri, 16 iunie 2010

Perle din Constituția României - episodul al II-lea

    Acum ceva timp am început să iau la puricat Constituției României și am început cu articolul 68. Nu  departe găsim următorul articol:
ARTICOLUL 69: Mandatul reprezentativ
      (1) În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului.
      (2) Orice mandat imperativ este nul.
unde descoperim o altă minune!
    Titlul articolului incriminat sună promițător! Ne uităm repede în dicționar și, cum nu găsim expresia cu pricina descoperim că mandat nu poate fi decît: Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; iar reprezentativ nu poate fi decît varianta: Care reprezintă o colectivitate și acționează în numele ei, fiind constituit prin alegeri. Putem conchide astfel că mandatul reprezentativ este probabil mandatul pe care îl primește alesul prin vot pentru a acționa în numele acesteia în Parlament!
    Cum al doilea alineat aduce vorba de mandat imperativ căutăm și această expresie în dicționar. NU o găsim, deci vedem ce înseamnă imperativ. Ca adjectiv, înseamnă fie: 1. care exprimă un ordin; poruncitor fie 2. care se impune ca o necesitate absolută. Ca să am conștiința împăcată, am aruncat o privire și în Dicționarul Tezaur al Limbii Române (da, ăla mare, în 17 volume) și rezultatul nu a fost mult diferit.
    Menționez că toate inferențele făcute sînt din prisma unui om care vrea să respecte legea ca la carte (ba chiar ca la dicționar).  Mai mult, după cum zice principiul de drept nemo censetur ignorare legem care mai pre dulcea limbă românească înseamnă ceva de genul ultimului alineat din articolul 51 Cod Penal:
Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.
    Nu în ultimul rînd, există o lege privind normele de tehnică legislativă (24/2000) care la articolul 36, alineatul (3) zice:
(3) Termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sînt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea.
Cum în Constituție nu e vorba de vreun domeniu particular, atunci bănuiesc că nu poate fi vorba de termeni de specialitate (ca să fiu sincer și legea 24/2000 își dă singură cu tesla-n alineate pentru că nici ea nu respectă ce propovăduiește. Dar asta într-un episod viitor).
   Descoperim, astfel, în acest mic, dar zburdalnic articol al Constituției:
  • [lipsă de consistență] deși amintit în titlu, în cele două alineate nu se specifică nimic de mandatul reprezentativ (iar oricît am fi de lacși în aprecierea limbii române, non-imperativ nu înseamnă automat reprezentativ);
  • [lipsă de logică] se folosesc sintagme nedefinite în dicționarele de uz curent. Avînd în vedere că cel puțin Constituția ar trebui să fie clară inclusiv pentru cei fără pregătire în domeniu, în cel mai rău caz ar trebui definiți termenii neclari la începutul Constituției (în cel mai bun caz ar trebui să se folosească numai sintagme cu acoperire în DEX);
  • [lipsă de claritate] se poate presupune că mandatul în cauză este cel de deputat sau senator, sigur, însă legea trebuie să fie clară și să nu lase loc de interpretări;
  • [lipsă de claritate] pentru mandat imperativ, sintagmă neexistentă în dicționar, nici măcar nu se poate deduce înțelesul (nu am găsit nici măcar un dicționar de drept să o explice);
  • [lipsă de consistență] mai mult, nu este clar cine este imperativ. În principiu, pornind de la presupunerea că alegătorul oferă mandatul deputatului sau senatorului, ar trebui ca acesta să aibă posibilitatea să își poată impune cumva „imperativitatea” (chestie imposibilă, deci și alineatul cu pricina e cam în plus). Ar fi fost mult mai simplu să se explice clar că dacă votezi cu cineva, atunci ăla poa' să facă ce vrea în Parlament, inclusiv să se supună „imperativității” șefului de partid;
  • [lipsă de coerență] în alineatul al doilea entitatea mandat plutește în neant; cu puțină „bunăvoință” putînd fi invocat în orice circumstanță în care este implicat un mandat (inclusiv cel poștal :D);
    Ar mai trebui adăugat și faptul că primul alineat este lipsit de sens atît timp cît nu se poate verifica modul în care deputații și senatorii sînt în serviciul poporului (și ce se întîmplă dacă se dovedește că nu sînt).

Ce ați zice ca primele articole din Constituție să fie ca mai jos?
  1. Legile din România se supun legilor logicii tradiționale;
  2. Legile din România vor folosi cuvintele limbii române cu sensurile în vigoare la data apariției legii;
  3. Orice lege care se dovedește ambiguă sau incoerentă devine nulă pînă la fixarea problemelor;
Și mai bine ar fi ca textele legislative să fie adnotate (inclusiv sensurile cuvintelor să fie fixate pentru a nu lăsa loc interpretărilor răuvoitoare). Da, știu, se vor invoca o groază de blablablauri și imposibilitatea implementării unei asemenea grozăvii, dar la cîtă birocrație există în procesul legislativ, aceasta activitate ar trece aproape neobservată.

    marți, 15 iunie 2010

    „știri actuale” (sic!)

    Acesta este titlul paginii de actualități a site-ului Realitatății TV. Prea multe comentarii sînt de prisos...

    ȘTÍRE, știri, s.f. 1. Veste, informație; noutate.

    ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. 

    Deci, clar, este vorba de noutățile care se petrec în prezent, în acest moment! Noutățile care s-au petrecut în trecut nu apar aici!

    joi, 10 iunie 2010

    Stephen King

        Tocmai am auzit la radio reclama ultimei cărți a lui Stephen King. M-a „impresionat” pronunția simpatică, ceva de genul furculision, „stefăn”, în locul celei obișnuite care e ceva de genul „stivăn”, cu i-ul lungit și ă-ul foarte scurt ( IPA: /ˈstiːvən/ ). 
        Nu sînt adeptul pronunțărilor forțate în limba română, dar varianta corectă e și mai simplă și nu necesita decît o mică documentare (maxim 3 minute).

    Cine-i Hadrian, mînca-ți-aș?

    Coperta primei ediții (1983)
        De mai mult timp plănuiam un mic text legat de popularizarea unei enormități culturale (vezi titlul). Un articol de pe net mi-a dat impulsul necesar, prin titlul său un pic exaltat:
    De la Valul lui Hadrian la Zidul din Milano. Cum au redevenit românii barbari
        Lăsînd la o parte stranietatea primului nume – prima oară am crezut că e vorba de un mixaj voit între Valul lui Traian (în principiu din România) și Zidul lui Adrian (din Marea Britanie), însă textul nu mi-a permis să îmi mențin presupunerea – și inexactitatea informațiilor, m-a surprins folosirea struțo-cămilei Hadrian pentru numele împăratului Hadrianus (adică Adrian mai pre românește).
        Cum ziceam mai sus, struțo-cămila a fost creată (cel puțin din cunoștințele mele) prin anii '70 de partea francofonă a umanioarelor (fiind clară omisiunea că „h”-ul nu se pronunță în limba franceză) și desăvîrșită prin anii '90 în laboratoarele secrete ale editurii Humanitas, la publicarea Memoriilor lui Hadrian de Marguerite de Yourcenar. În original este Mémoires d'Hadrien, deci cu numele „franțuzit”, ceea ce ar conduce la varianta echivalentă din română, Adrian. Probabil că titlul Memoriile lui Adrian i-a părut nevandabil editorului și a folosit ciudățenia existentă deja într-un anume grad.

        Conform DOOM (deoarece DOOM2-ul nu se obosește prea tare și, oricum, la data primei ediții, DOOM era în plină vigoare) și regulilor de bun simț ale adaptării numelor împăraților romani, Hadrianus va fi lăsat ca atare sau va fi folosită adaptarea tradițională – Adrian
    Hadrianus în DOOM

        Pe lîngă argumentele de tip DOOM, argumentul suprem ține de fonetica limbii române, Hadrian nesunînd deloc românește, sau, în cazul cel mai bun, avînd un accent foarte colorat...

    miercuri, 2 iunie 2010

    *pivotal

    Aflăm din România liberă că:
    Madeleine Albright [...] consideră că România[...] „poate juca un rol *pivotal pentru consolidarea transformărilor necesare avansării parcursului european al ţărilor din Balcani”, potrivit MAE, citat de NewsIn.
        Este adevărat că stimabila doamnă ar fi putut declara așa ceva, însă a decalrat în limba engleză. Unde cuvîntul pivotal există, spre deosebire de limba română. Bun, este dreptul fiecărui vorbitor de limba română să construiască cum vrea cuvinte atît timp este înțeles de ceilalți, însă construind pivotal din pivot și sufixul -al ar însemna pentru orice român (era să zic intelectual mediu din București! ) „care se referă la pivot” sau „care aparține pivotului”. Sensul acesta există, sigur, și în limba engleză, însă din contextul citat reiese destul de clar sensul „de importanță vitală”, așadar folosirea ca atare nu-și prea are rostul. Mai ales că se poate exprima foarte simplu în limba română!

        De remarcat și faptul că pe parcursul descris de autorul textului (binecunoscutul „RL online” :D...): MAE, NewsIn, România liberă nu s-a găsit nimeni care să corecteze exprimarea. Oare și corectorii/editorii au avut grevă azi?

    luni, 31 mai 2010

    a *câştiga locul 3

        Ce facem cînd e o criză de subiecte? Răspunsul, cred, se știe deja: mai citim ziarele sau ne uităm la televizor! Ultima chestiune de care aflăm:
    România a *câştigat locul 3 la Eurovision
    Sursa: o știre de pe site-ul Realitatea. Culmea e că gogorița apare numai în titlu, în textul știrii spunîndu-se (corect) că s-a clasat pe locul al treilea (sau poate că titlul nu s-o putea edita?).
        Problema ridicată aici este una pur semantică: a cîștiga, cînd este vorba de o competiție, are numai sensul de „a obține victoria”. Cum este evident că nu au obținut victoria ocupînd locul trei (oricît ar fi de umili...), greșeala este clară. Singura explicație pe care am reușit să mi-o dau pentru exprimarea deficitară a fost o contaminare a sensului lui a cîștiga pornind de la o expresie corectă – „a cîștigat o medalie” – prin confuzia între (de exemplu) „medalia de bronz” și „locul al treilea”.

    vineri, 21 mai 2010

    ad hoc

        Un coleg de serviciu (mare amator de latină) m-a-ntrebat zilele trecute despre sintagma din titlu, fiind uimit că majoritatea persoanelor întrebate de el consideră că ad hoc ar însemna ceva de genul „improvizat, făcut pe loc, fără pregătire, spontan”, eventual chiar „insolit, neobișnuit”!

        De fapt ad hoc (care s-ar traduce din latinește literal „pentru aceasta”) se folosește numai cu sensul „în acest scop, anume pentru acest scop” și desemnează de obicei o soluție care se aplică numai problemei în cauză. Deoarece e vorba de o sintagmă în limba latină, e greu de acceptat o modificare a sensului (motivele fiind evidente pentru oricine).

        Un studiu făcut rapid pe Internet mi-a relevat cam același lucru: este majoritară folosirea greșită a expresiei inclusiv în texte literare (nu dau numele autorilor). Singura deosebire ar consta în faptul că există jargoane specifice (texte juridice sau de marketing) și o mulțime de referiri la Divanele Ad-hoc care folosesc corect sintagma (aici trebuie remarcată cratima adăugată de DOOM, în ciuda faptului că expresia latinească nu avea cratimă).

        Inclusiv DEX-ul ajută un pic lucrurile să o ia pe un făgaș greșit oferind, pe lîngă explicația clară „anume pentru acest scop”, și explicația „de circumstanță”, deși de circumstanță este o locuțiune care nu are legătură cu scopul, ci cu momentul:
    [...] ◊ Loc. adj. și adv. De (sau pentru) circumstanță = (care se face, are loc) într-o anumită împrejurare, fără a fi valabil în mod obiectiv și general. 

    ce înseamnă „contestat”?

    Minge disputată
    Minge disputată
    Canalul Eurosport 2, pe lîngă multe alte sporturi exotice, ne încîntă deseori cu meciuri de fotbal australian (chiar azi, la 12.30, e un meci important)! Din păcate, fiind vorba de un sport neîncetățenit și pe la noi, are o groază de termeni care nu își găsesc ușor traducerea, fiind nevoie de cineva care cunoaște bine și sportul cu pricina și limba română, deseori termenii împrumutînd-se ca atare. De altfel, procedeul a fost utilizat și pentru mai cunoscutul fotbal - football (pronunțat „futbol”): fault , aut - out (pronunțat „aut”), henț – hands, corner, goal – goal, ofsaid – offside fiind preluate din engleză fără prea multe transformări.

    Așadar nu mi s-a părut că preluarea lui mark (prinderea mingii din aer) poate fi evitată. În schimb sintagma contested mark a fost tradusă (fără prea mult discernămînt în opinia mea) prin „mark contestat”. Dacă acorda puțin mai multă atenție limbii române, comentatorul ar fi realizat că sună straniu în urechile vorbitorilor de limba română, contestat avînd mai puține sensuri decît contested în limba engleză (căci nu contestă nimeni mark-ul, ci doar posesia mingii este disputată). De altfel și glosarul de termeni din fotbalul australian explică faptul că termenul contest se folosește pentru cazul cînd mai mulți jucători au oportunitatea de a ajunge la minge, deci își dispută posesia mingii. Cred că formularea mark disputat ar fi mai corectă dacă nu se împrumută termenul original din engleză.

    joi, 20 mai 2010

    gol *enorm

        La finalul campionatului din Anglia, în meciul pentru ultimul loc de Champions League, Tottenham a marcat un gol important. Unul dintre comentatorii meciului (prezență regulata pe aici...) a exclamat:
    Acesta este un gol *enorm!
        După cum spuneam și aici, cuvintele nu se pot alătura fără nici un fel de discernămînt unul lîngă celălalt. E drept, de această dată enorm are și valoare adjectivală, deci din punct de vedere sintactic se poate alătura lui gol, însă în cazul acesta problema este una de semantică: gol nu are ca trăsătură dimensiunea, iar enorm este un atribut care definește exact această trăsătură!
        Sigur, mai există varianta (artistică a) unei posibile licențe poetice, dar în acest caz numai criticii literari se pot exprima...

    miercuri, 5 mai 2010

    Perlele din Constituția României - episodul I

        Una dintre „capodoperele” lipsei de logică, inconsistență, ambiguitate șamd în materie de legislație este Constituția României. Nu că ar fi multe legi care sînt scrise bine, deși, pe vremuri, la examenul la drept se dădea gramatică și vocabular, iar în timpul facultății se făcea și logică. 
        Se pare că timpurile alea sînt departe rău. E adevărat, Constituția a fost redactată de oameni care ar fi trebuit să treacă prin respectivele filtre, însă nu putem exclude nici reaua intenție.

        Prima absurditate de care am decis să mă „ocup” este Articolul 68 :
    (1) Ședințele celor două Camere sunt publice.
    (2) Camerele pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete.
        Primul alineat este destul de clar, oricine înțelege despre ce este vorba. În schimb, cînd este în conjuncție cu cel de-al doilea, lucrurile devin de-a dreptul hilare. Astfel, există cel puțin două probleme majore:
    1. [Lipsa de consistență] În condițiile celui de-al doilea alineat, primul devine inutil: avînd în vedere că nu se specifică condițiile în care se poate lua hotărîrea de a „secretiza” ședințele, practic, camere pot hotărî ca toate ședințele să fie secrete.
    2. [Lipsă de logică] Din punctul de vedere al valorii de adevăr, unul dintre cele două alineate este fie nefolositor, fie fals. Astfel, dacă se va hotărî (conform alineatului (2)) ca o ședință să fie secretă, alineatul (1) va fi încălcat (deoarece ședințele nu mai sînt publice). Evident, dacă niciodată nu se va lua decizia ca o ședință să fie secretă, alineatul (2) devine inutil.
        Un amic cu studii juridice mi-a atras atenția că nu trebuie să ne împiedicăm în detalii d-astea minore, că este clar ce zice legea și că există un principiu de drept (în limbaj cotidian = o inginerie juridică), ceva cu ordinea în text, care ar face ca articolul al doilea să restrîngă aplicarea primului. Am uitat atunci sa verific dacă există, iar acum i-am uitat numele, dar îmi doresc din inimă să nu existe pentru că practic ar da dreptul la contraziceri în cadrul legii, exact opusul a ceea ce dorim de la o lege...
        În fine, nu pot încheia fără să mă întreb: ce sens ar avea o dezbatere secretă pentru adoptarea unei legi care va fi publică?

    marți, 27 aprilie 2010

    sărindar

        Una dintre calitățile pe care trebuie să le aibă ziariștii din ziua de azi (cînd Internetul te obligă...) este să scrii repede, fără să ai timp să cumpănești cuvintele pe care le folosești! Astfel, lacunele ziaristului apar mult mai ușor la suprafață (mai ales că zgîrcenia sau criza face ca numărul corectorilor disponibili într-o redacție să tindă către zero).  De exemplu, în acest articol se spune la un moment dat:
    [...] oamenii lui Oprea şi-au fixat sediul chiar în sărindarul curţii pesediste [...]
    din text reieșind (fără echivoc) că sărindar se folosește cu sensul „peste gard, vizavi”, existînd o clarificare în fraza următoare:
     Surse [..] susţin că sediul se află [...] chiar "gard în gard" cu curtea pesedistă
        Evident (altfel nu scriam despre el), sărindar înseamnă ceva ce nu poate fi folosit în acest context, și anume un anume tip de rugăciune.
        Mai demult dădeam un exemplu în care un cuvînt (cataroi) este perceput de populație cu un totul alt sens. Spre deosebire de cataroi, sărindar nu are un sens atît de contaminat, încît toată lumea să știe despre ce e vorba, chiar dacă dicționarele spun altfel (apropo de asta, MDA include noul sens în definiția lui cataroi).
        În loc de concluzie, o singură recomandare: folosiți dexonline.ro mai des, că e gratis, ușor de accesat și un minut pierdut cu verificarea te scutește de situații penibile!

    „urma să”

        Dacă pînă acum am avut numai păreri critice despre cei care scriu articole (în ziare, pe internet sau aiurea), acum am descoperit și ceva care merită aprecierea, și anume articolul acesta. Mai exact titlul:
    Şapte din judecătorii Curții Constituționale urma să fie verificați de ANI!
    Nu aș fi adus în discuție, totuși, acest articol dacă nu ar fi existat extrem de multe comentarii care sesizau un posibil dezacord, spunînd că ar fi fost corect așa:
    Şapte din judecătorii Curții Constituționale *urmau să fie verificați de ANI!
        Nu este nici un dezacord, pentru că a urma este aici impersonal (deci se folosește la persoana a III-a singular), construcția urma să (mai exact a urma + conjunctivul) comportîndu-se precum cele similare era să sau trebuia să.
        Așadar, verbul urma nu-l are ca subiect pe șapte pentru a exista un acord cu el, ci întreaga propoziție (care e subiectivă): Şapte din judecătorii Curții Constituționale să fie verificați de ANI.

    marți, 13 aprilie 2010

    patria *vinum

        În cartierul meu am descoperit (de la distanță) un nou magazin, care se numește Patria Vinum (nu mai dau referințele, gogomănia se găsește aproape singură pe net). În mod evident, se vrea a fi latină (din motive necunoscute), la fel de clar e că a ieșit un nonsens (patria e în nominativ, vinum în acuzativ). Probabil ținta a fost atinsă (vrînd să impresioneze oamenii simpli), dar prostia rămîne pusă pe firmă...

        Sigur, Patria Vini (două silabe), cum ar fi fost corect (probabil asta s-a intenționat să însemne: „patria vinului”) sună în românește un pic a altceva, însă mergea foarte bine Patria Vinorum („patria vinurilor”), ceea ce ar fi fost corect și ar fi transmis și mesajul dorit...

        P.S. Aceeași propensiune către fudulirea pseudolatinească se găsește și pe „blogosferă”: un coleg mi-a semnalat unul cu titlul *Lupum singuraticum (evident, al doilea cuvînt este inexistent, dar ce mai contează cînd vrei să atragi atenția cumva?!).

    miercuri, 7 aprilie 2010

    „a apărea la tribunal”

        În fiecare săptămînă îmi fac timp vreo 5 minute să mă uit la știri pe Realitatea (dragostea mea...) pentru a-mi face rost de cîte un subiect. Se pare că nici de data asta nu am dat greș, sincronizîndu-mă perfect cu știrea despre procesul doctorului lui Michael Jackson (știrea era vorbită, nu scrisă, evident, dar așa am și dovada!). Citez:
    „Doctorul lui Michael Jackson, acuzat că i-a administrat puternicul anestezic care i-a provocat moartea, a apărut în faţa unui tribunal din Los Angeles.”
        Așa cum este spusă, știrea este destul de hilară (înlocuiți tribunal cu orice alt loc și veți vedea că sensul dorit de restul știrii este cu totul altul).

        Fără doar și poate, este vorba de a compărea în fața unui tribunal, însă, foarte probabil, știrea a fost luată de pe un canal american de știri, unde to appear are și sensul corespunzător lui compărea din limba română: vezi al doilea sens din definiția acestuia din Merriam Webster.

        Diferența dintre a compărea și a apărea (atenție! forma *a apare este greșită!) este evidentă pentru orice vorbitor de limba română care le cunoaște (și, oricum, cei care nu-l cunosc pe compărea nu folosesc apărea în locul acestuia), însă probabil că traducerile la kilogram (sau făcute pe genunchi, după caz) dăunează grav limbii române.

    vineri, 2 aprilie 2010

    *oprobiu

        Încă din școala generală, la lecțiile de vocabular am învățat că există anumite cuvinte : delincvent și nu *delictvent sau *delicvent (cuvîntul nu are nici o legătură cu cuvîntul delict) sau repercusiune și nu *repercursiune. Printre aceste cuvinte este și oprobriu (varianta greșită fiind aici: *oprobiu). Te poți aștepta ca persoanele cu un nivel scăzut de educație să folosească forma greșită, însă, sincer, nu m-așteptam ca un scriitor cu pretenții să greșească:
    Ca să nu mai vorbim de modul “profesionist” în care scot din joc adversarii, fără să se umple de *oprobiul public.
        E adevărat, într-un articol de ziar, și, mai rău, sportiv. (Din nou remarc faptul că ghilimelele se transformă de la articol la articol, de la autor la autor, dar asta e ceva mai puțin grav, avînd în vedere că nici Academia Română nu face altfel... Oricum, există măcar un document „oficial” care clarifică situația ghilimelelor).
        Mă pot întreba (evident, malițios) dacă nu cumva, în viitor, „intelectualul mediu din București” va impune factorilor de decizie din cadrul Academiei folosirea formelor *oprobiu, *delictvent sau *repercursiune în dauna celor corecte, așa cum au fost adoptate remarci (în loc de remarce), calamar (în paralel cu calmar), pioneză (în paralel cu piuneză) sau crevete/creveți (în loc de crevetă/crevete).

    ghilimelele

        Iată o problemă existentă în DOOM2 (din multele care există acolo), clarificată pe site-ul Academiei ca urmare a insistențelor unor persoane care înțeleg ncesitatea bunei definiri a entităților limbii române mai mult decît cei de la Institutul de Lingvistică (vezi aici discuția originală). De asemenea, există și răspunsul oficial la o adresă trimisă de administratorul site-ului respectiv (sigur, e suspect că, deși răspunsul acesta e redactat în 2003, descrierea ghilimelelor nu apare în DOOM2 dar asta e altă „mîncare de pește”) !
    Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele

                  Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română.
                  Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
                  În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
                  Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
                  Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
                  Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
                  În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluiaşi text.

    Etichete

    Adevărul (10) adjectiv (3) Agerpres (8) Alexandru Graur (14) Antena 3 (10) articol sportiv (4) Auchan (8) B1 (3) barbarism (20) BBC (3) beție de cuvinte (7) clasificat (3) Constituția (3) cratimă (10) cum ne exprimăm corect (51) cum pronunțăm corect (18) cum scriem corect (44) cuvinte folosite greșit (256) cuvinte inventate (17) cuvinte încîlcite (4) cuvinte pocite (4) cuvinte rar folosite (3) cuvinte redescoperite (12) cuvinte scrise greșit (53) cuvinte străine (7) decît (4) DEX (17) dexonline (35) diacritice (8) Digi (23) Digi 24 (63) DOOM (6) DOOM2 (27) Emil Grădinescu (3) eroare semantică (6) erori DEX (3) erori DOOM (1) etimologie (43) Evaluarea Națională (7) Evenimentul zilei (17) false friends (10) fotbal (10) furculision (6) Gabriela Vrînceanu Firea Pandele (4) grad de comparație (3) gramatică (4) greșeli de scriere monumentale (3) HBO (7) hipercorectitudine (5) inconsecvențe DOOM2 (7) î din i (6) jurnaliști (101) Libertatea (9) lipsă de logică (12) Liviu Pop (3) mama ei de topică! (4) marketing (11) Ministerul Educației (6) monumente (3) muta cum liquida (9) noștrii (6) nume de persoane (7) ortografie (21) oximoron (11) Parlament (3) pațachină (1) pleonasm (31) plural (10) politician (7) presă (5) prim-ministru (7) programă (3) prostul nu e prost destul... (3) publicitate (12) Radu Paraschivescu (2) Realitatea TV (16) reforma ortografică (9) reporter (2) rimel (1) România Liberă (16) s-a răsturnat căruța cu proști (5) SRI (2) statistici (10) Stelian Tănase (2) texte juridice (3) top căutări (24) traducere (18) traduceri proaste (26) virgula (9) vroiam (1)