*malsprasi (malpraxis)

Nu știu cum malpraxis a putut ajunge malsprasi...  Curios mi s-a părut că termenul nu a fost căutat în dexonline (ca, de exemplu, inexistentul dezaharda). În mod clar, pentru populația generală, inculții de la o emisiune ineptă* sînt mai interesanți decît cei din guvern... Deși cei din urmă ne pot influența viața!

Adică au fost cîteva căutări aproximative ieri și azi, dar foarte puține (sub zece). Cel mai simpatic a fost malprasix (probabil după modelul Asterix și Obelix)!

---

*) un cuvînt stîlcit la o asemenea emisiune a fost căutat de mii de ori acum o săptămînă.

Cum să nu despărțim în silabe: fi-i-ca

După exemplul lui Cosmin Prelipceanu, la Digi au început și alții să pronunțe fiică cu trei silabe: fi-i-că, în disprețul limbii române și a normelor ei...

Un prost aruncă o piatră-n apă, o sută de înțelepți nu pot s-o scoată! 

Din nou despre Peru

Scriam mai demult despre pronunțarea greșită a unor nume străine, iar unul dintre exemple era Peru, în conformitate cu norma (și identic/similar cu pronunția din țara de origine): Perú, cu accentul pe ultima silabă, nu pe prima! 

Ei bine, argumentul cu norma nu mai este valabil pentru că, în înțeleciunea sa, Institutul de lingvistică s-a gîndit că ar fi mai bine să schimbe norma după cum pronunță majoritatea populației. Lucru care nu ar fi neapărat greșit, dar, dacă ne uităm la intrarea corespunzatoare din dicționar, observăm următoarele:

1. Intrarea figurează cu + (adică cuvînt nou), ceea ce reprezintă o inducere în eroare, căci intrarea există în DOOM, iar în DOOM2 nu apare pentru că acolo s-a luat hotărîrea să se pună doar intrările cu probleme!

2. Schimbarea vine în contradicție cu politica dicționarului de a promova numele oficiale (vezi și articolul despre Belarus, Myanmar, Țările de Jos). Vezi secțiunea 2.4.1:

și 2.5:

La Peru nu putem vorbi de o tradiție, iar dacă vrem musai să ne referim la așa ceva, trebuie să o considerăm pe cea din DOOM (1982)!

Cum pronunțăm Jysk?

Conform DOOM2, numele proprii străine se pronunță ca în limba de origine. Deci nu [jisk] cum se aude inclusiv în reclamele lor (se pare că celor din conducerea Jysk România nu știu sau nu le pasă cum se pronunță), ci ceva de genul [ĭusk], ca în daneză!

Cum pronunțăm Sri Lanka?

Odată cu evenimentele nefericite din Sri Lanka (fostul Ceylon), aflăm că nu există jurnaliști care să pronunțe corect numele țării insulare din Oceanul Indian (traducerea aproximativă ar fi Sri „sfînt”, Lanka „insulă”).

Conform DOOM2, scriem și pronunțăm numele străine țărilor conform pronunțării originale, adică în cazul nostru cu ș [șri lanka]. E adevărat, în vechiul DOOM (cel din 1982) nu se indica vreo pronunțare specială, deci se poate presupune că [sri lanka] era cel puțin acceptată.

Sigur, se poate spune că nu e o eroare prea mare (și în alte limbi apare pronunțarea cu s în loc de ș), dar dacă pronunțarea aproximativă nu se poate imputa oamenilor de rînd, nu același lucru se întîmplă în cazul jurnaliștilor (de la televiziunile) cu pretenții!

Despre Soros...

Că tot apare în ultimul timp în nenumărate contexte, dorim să discutăm scriere și pronunțarea numelui Soros! Chiar dacă este de origine maghiară, omul de afaceri este american și își scrie numele Soros (fără treme). De pronunțat se pronunță cum se scrie (cu s). Inclusiv maghiarii îl scriu cu o, deși în mod normal în numele acesta ar fi cu tremă (vezi și lexiconul catolic).

Sigur, cei mai pedanți ar putea scrie Sörös – cum s-ar scrie în maghiară (vezi mai sus) – dar atunci se complică pronunțarea: s-ul se pronunță ș, iar ö-ul este un o anterior, aproape de ă sau e, de altfel numele românizat este Șereș (ca numele fostului ministru). 

Despre familia de cuvinte: scriem sorosist, nu „soroșist” sau alte bazaconii! Alte informații despre scrierea cuvintelor străine puteți găsi aici!

Greșeli curente în pronunțarea unor nume străine

În conformitate cu norma actuală (și identic/similar cu pronunția din țara de origine):

• Capitala Turciei, Ankara, se pronunță cu accent pe prima silabă (Ankara), nu pe penultima (Ankara);
• Capitala Columbiei, Bogota, se pronunță cu accent pe ultima silabă (Bogota), nu pe penultima (Bogota);
• Capitala Belgiei, Bruxelles se pronunță [brüsel], nu [bruksel];
• Se spune Caraibi, nu Caraibe (Marea Caraibilor);
• Chicago se pronunță corect cu ș ([șikago]), nu cu ci ([cikago]);
• Malaga are accentul pe prima silabă (Malaga) nu pe penultima (Malaga)
• Peru se pronunță cu accent pe ultima silabă (Peru), nu pe prima (Peru);
• Soci se pronunță în două silabe (ca în limba rusă): So-ci;
• Ucraina se pronunță în trei silabe (U-crai-na), nu în patru (U-cra-i-na), iar locuitorii săi se numesc ucrainenii (u-crai-nean), nu *ucrainienii (u-crai-ni-an);

Nume străine cu probleme:

• Eiffel se pronunță [e-fel], nu [ai-făl], căci numele e franțuzesc;
• Nobel se pronunță [no-bel], nu [no-băl], căci e nume suedez;
• Škoda se citește cu ș inițial [șkoda], ca în cehă;
• Waterloo se citește cu v inițial și o final (e nume valon, nu englezesc);

Biserica Enei...

Trebuie să mărturisesc că niciodată nu mi-a trecut prin cap că pronunțarea numelui bisericii Enei ar putea fi ratată de cineva!

Totuși, la Digi 24 s-a reușit performanța de a reda două pronunțări greșite într-un interval de numai cîteva secunde:

• prima oară accentuarea este greșită: se spune Enéi (accentul pe ultima silabă);
• a doua oară pronunță Iénii (e-ul este accentuat corect, dar e-ul final este închis la i, iar primul e este înmuiat ca în rusește)

Iată ce spune Adrian Majuru în recenzia pe care o face unei cărți care ar trebui să vorbească despre Bucureștiul vechi:

La pagina 39 aflăm: „strada unde s-a aflat biserica Ienii, (este) numită așa pentru că a fost ctitorită de o femeie, Iana, soția unui oarecare negustor Mihai. În secolul al XVIII-lea este atestată aici mahalaua Bisericii Ianii”. Numele corect este de Biserica Enei, ctitorită de fapt în a doua parte a secolului al XVII-lea, de Ene Bărcăneasca. Așadar nu era nevasta «unui oarecare negustor» ci era nevastă de boier, Bărcăneștii avînd întinse moșii în județul Prahova, fiind atestați din vremea lui Mihai Viteazul.  Mahalaua Biserica Enei s-a aflat între Podul lui Ceamur, unde se învecina cu mahalaua Colței și se extindea «peste locurile lui Simion Romanov (azi Palatul Universității), peste terenul școlii de Arhitectură, apoi triunghiul locurilor lui Mazar Pașa și ale Corneștilor (locul blocului Carlton); adică între strada Regalâ, Bulevardul Ion I.C.Bratianu și Biserica Enei.»
(George Costescu, Bucureștii vechiului regat, Ed. Universul, București, 1944, p. 19)

Gitenstein

    Deși de mult timp în România – pe 9 decembrie i se încheie misiunea în România – ambasadorului SUA în România i se pocește (la TV) numele în cele mai felurite feluri (uneori de același vorbitor în decurs de cîteva minute): de la pronunția germanoidă ghit(ă)nștain la ghit(ă)nștin (sau git(ă)nștin sau chiar jit(ă)știn) și ghit(ă)nstain și pînă la pronunția extremă ghit(ă)nstin. Încă mai penibil este că unii greșesc și scrierea numelui.
    Din păcate, „furculision”-ul este bine împămîntenit în mass-media de la noi, iar documentarea prealabilă (absolut necesară jurnalismului de calitate) este privită ca fiind o muncă inutilă. Cîteva minute pe internet (de exemplu aici) sau o întrebare trimisă Ambasadei SUA ar fi rezolvat problema.

   

comentariu sportiv

    Văzînd (de fapt auzind) aseară meciurile din Europa League, mi-am reamintit de ce mă bucur că meciurile din Champions League s-au mutat pe TVR1: prestația comentatorilor de la ProTV. Din multele prostii spuse, am ales cîțeva legate de exprimare.
    Încă de la prezentarea echipelor și pînă la sfîrșitul meciului, bietul Božović a fost numit cum numai comentatorii nepregătiți știu să îi zică: /bozovit͡ʃʲ/ (adică mai pe românește „bozovici”) în loc de /boʒovit͡ʃʲ/ („bojovici”). Deh, așa-i trebuie dacă nu a făcut cerere să îi fie scris numele în „standardul internațional” menționat de DOOM2 (dar inexistent...). S-ar fi scris ceva de genul Bozhovich și tot românul ar fi reușit să îl pronunțe corect (:D)...

Arena Națională

    La fel, pe tot parcursul meciului, echipa PSV (care și în olandeză și în română s-ar spune „pe es ve”) a fost botezată „pe es vau”. Care să fie oare motivele? Probabil că sună mai nemțește (deși în nemțește „V” s-ar spune „fau”) și astfel comentatorul pare poliglot (proastă explicație, dar alta mai bună n-am...).
    Bomboana de pe colivă este struțo-cămila „Național Arena” repetată cu obstinație de cei doi comentatori, în ciuda faptului că numele mare scris pe stadion este un pic mai neaoșul „Arena Națională”.
    Cum respectivii nu excelează în cunoștințe sportive, iar capacitatea de a te documenta în prealabil nu este importantă, care or fi oare criteriile de angajare pe postul de comentator sportiv la acest canal TV? Lipsa simțului limbii pare a fi unul dintre ele...

capacitate deplină sau maximă?

    La TV se prezintă „simularea de catastrofă” (?!) de pe nou construita Arenă Națională. La un moment dat (minutul 2:31), reportera ne explică că:

[...] vor fi probleme cînd stadionul ajunge la capacitate deplină...

    Probabil așa se întîmplă cînd transferi reporterul de la subiecte juridice (eventual medicale) la sport, însă nu este nici o scuză să confunzi capacitatea maximă (numărul maxim de persoane care ar putea folosi stadionul) cu capacitatea deplină (însușirea de a face acte juridice valabile).
    Da, știu, domnișoara mai comite cîteva greșeli (de exemplu la 1:21 auzim că „autoritățile au încercat să arăte”), însă nu sînt relevante pentru discuția aceasta.

oferta de hemoroizi...

    Întîmplător, am auzit o reclamă la radio care spunea ceva de genul:

Statul jos îți oferă hemoroizi [...]

Nu știu cum o fi la alții, însă prin a oferi eu înțeleg fie „a dărui”, fie „a da ceva spre vînzare” (văd că DEX-ul are un sens în plus: „a etala”, dar nu cred că nici el nu schimba situația)...
    Evident, în locul generoasei oferte ar fi trebuit folosit „a produce” sau „a cauza”, dar mă întreb (pentru a cîta oară): oare cineva chiar ia bani pentru a produce asemenea tîmpenii?

știri despre Bac...

În mai toate emisiunile despre bacalaureatul de anul acesta (în special la televiziunile de știri), moderatorii sau invitații (jurnaliști și politicieni) s-au întrecut în a face greșeli „tematice”, de parcă ar dori să demonstreze practic nivelul acestui examen din anii trecuți! Cele mai întîlnite greșeli au fost:

douăsprezece ani – folosit cu obstinație la o anume televiziune de știri (probabil plictisiți să repete „douăsprezece clase” s-a trecut la „ani”, care are genul un pic diferit), este o hipercorectitudine care este întîlnită la cei marcați de fantoma lui „douăsprezece”. Aici trebuie să povestesc „aventura” unui amic de-al meu (asistent universitar, acum ditamai profesorul la filologie) care a comandat cu emfază unui gratargiu „douăsprezece mici”. Evident, gratargiul l-a luat peste picior (deh, nu știa că vorbește cu un asistent universitar :D), cum probabil toți cei cu simțul limbii au mustăcit cînd au auzit perla...


*bacaloreat – cred că orice persoană care a reușit să treacă acest examen ar trebui să știe că bacalaureat se pronunță ba-ca-la-u-re-at (șase silabe). Pronunțiile à la Coana Chirița sau Caliopi Georgescu nu pot face cinste nimănui. Iar cînd ești un moderator bărbos cu voce gravă care citești de pe hîrtie (unde scrie probabil bacalaureat) și pronunți tot greșit „*bacaloreat”, deja spectacolul e garantat... Mai jenant pentru aceștia e că elevii (promovați au ba) au găsit scăparea elegantă folosind varianta prescurtată – bac!

generație – aici scuza moderatoarelor care repetă fără discernămînt orice prostie auzită la politicieni e că dl. Funeriu (cu ale sale „douăzeci de generații” care au copiat după '89) și dl. Ponta (cu „jumatea de generație ratată”) își revendică întîietatea. Totuși, oamenii normali ar zice fie promoție (mai ales că avem „șef de promoție”), fie contingent. Sigur, am putea suspecta un joc de cuvinte gen degenerație pentru a sublinia nivelul „ridicat” al cunoștințelor participanților la bac, dar mă îndoiesc că putem acuza politicul românesc de simțul umorului și al limbii.

procentul de promovabilitate – este una dintre cele mai mari stupidități „promovate” în această perioadă (aici remarcăm că Ministerul și Inspectoratul vorbesc – corect – de „rata promovării”): promovabil însemnă pur și simplu „care poate fi promovat”, deci procentul de promovabilitate ar trebui să fie „procentul însușirii de a putea fi promovat” (total absurd) sau dacă relaxăm un pic sensurile, ar putea fi „procentul celor care au însușirea de a putea fi promovați”. Cum după notarea lucrărilor „abil”-itatea s-a materializat într-un rezultat concret – promovat sau respins – folosirea sintagmei discutate poate fi doar apanajul celor care preferă forma (cuvintele lungi impresionează fraierii, nu-i așa?) fondului (adică corectitudinii)!

*Ștekelenburg și *Șnaidăr

    Cum zilele acestea Cupa Mondială de fotbal este unul dintre evenimentele care a acaparat cea mai mare parte a programelor TV se subînțelege că este și sursa cea mai serioasă de greșeli (am părăsit în fine zona programelor de știri...). Și cum ortografia olandeză pare a fi mai complicată pentru comentatorii noștri decît regulamentul de rugby, la meciurile Olandei ți se inculcă o anume senzație că joacă Germania, iar cei de la regie au afișat greșit steagul echipei (noroc că echipamentul portocaliu este inconfundabil!).
    În fruntea clasamentului celor care li s-a „măcelărit” numele au fost Stekelenburg (portarul) și Sneijder care au primit poreclele din titlu (deși în cazul lor se citește aproximativ cum se scrie, mai puțin j-ul care este iotul clasic vest-european și g-ul final care ar trebui sa fie aproape imposibilul de pronunțat h expirat olandez, ceva similar lui h din vlah sau hrib).
    Mă întreb dacă comentatorul cu pricina nu a avut bunul simț să verifice și el pe net cum se pronunță (linkurile sînt ușor de găsit, nu îți ia mai mult de 20 de secunde să afli ce și cum) și, mai mult, dacă TVR-ul chiar nu s-a putut organiza astfel să genereze pentru toți comentatorii săi o listă a pronunțiilor aproximative ale jucătorilor de la mondial (că bănuiesc că respectivii nu sînt PFA sau plătiți cu drepturi de autor :D). 700 de jucători nu ar trebui să îi ia unul documentarist serios mai mult de două zile de lucru, iar timpul pierdut scutește televiziunea de situații jenante create de pronunții habarnamiste...
    Sigur, dacă ne dorim un pic mai mult de la viață, ajungem la întrebarea generalizatoare: Cum pronunțăm numele străine? Din păcate deocamdată nu am descoperit nici o rețetă, așa că nu pot recomanda decît căutarea pe internet:  DOOM2 nu ne poate ajuta în nici un fel, iar DOOM are un număr limitat de nume (unele avînd o pronunție de-a dreptul dubioasă)...

Stephen King

    Tocmai am auzit la radio reclama ultimei cărți a lui Stephen King. M-a „impresionat” pronunția simpatică, ceva de genul furculision, „stefăn”, în locul celei obișnuite care e ceva de genul „stivăn”, cu i-ul lungit și ă-ul foarte scurt ( IPA: /ˈstiːvən/ ). 
    Nu sînt adeptul pronunțărilor forțate în limba română, dar varianta corectă e și mai simplă și nu necesita decît o mică documentare (maxim 3 minute).

Cum pronunțăm Mascherano?

    Dacă vă întrebați cine este personajul, răspunsul este: un fotbalist! Sigur, el nu are nici o legătură cu gramatica (dar veți vedea imediat cum a fost introdus în lumea aceasta)... Microbiștii stiu despre cine este vorba; ceilalți îl pot lua ca reper pentru o mică discuție despre pronunțarea numelor străine!
    Întîmplător, ascultînd comentariul unui meci al lui Liverpool am rămas oarecum mască cînd am auzit cum un comentator foarte cunoscut – „persoană importantă, nu spui cine” – pronunța mașerano (sau conform IPA: maʃerano), în locul firescului maskerano. Recunosc că prima oară am fost tentat să cred că o avea omul dreptate (se știe doar: cu cît e minciuna mai gogonată, cu atît e mai ușor crezută) și m-am apucat să fac cercetări.
   Din păcate, am observat că doar eu am făcut cercetări, nu și comentatorul cu pricina. Oricum, acestea au fost utile, am învățat și eu niște lucruri noi:

• în limba spaniolă (Mascherano fiind argentinian) nu există în mod nativ sunetul echivalent cu ș-ul nostru: vezi lista consoanelor sau informațiile despre pronunțarea în limba spaniolă, deci din start proabilitatea ca pronunția maʃerano să fie corectă e mică;
• totuși omul putea fi de origine străină, ceea ce s-a și dovedit a fi adevărat! însă era de origine ... italiană. Adică de unde limba română a preluat grupurile ch, gh! Deci pronunțarea corectă a numelui este identică cu cea românească – vezi aici;
• există posibilitatea ca respectivul jucător să prefere o anume pronunțare (și da, el preferă o variantă greșită ma(s)tʃeˈɾano, dar nu cea folosită de respectivii comentatori);

   Oricum o minimă documentare (sau folosind pronunțarea românească normală, fără a încerca „floricele” nedocumentate) ar fi tranșat lucrurile din start și comentatorul nu și-ar mai fi trecut pe răboj încă o perlă! Ca să fiu cinstit pînă la capăt, voi meționa că nu este o greșeală singulară în tagma comentatorilor: la Campionatul European din 2000, comentatorii italieni își făcuseră un obicei să pronunțe: civu [IPA: t​͡ʃivu] numele lui Chivu. E drept, că după al treilea meci al naționalei noastre au început să pronunțe corect. Este ceea ce așteptăm și de la comentatorii noștri: errare humanum est, perseverare diabolicum!

*crătiți, *ciocolăți, *cravăți, *salăți și altele asemenea

Deși nu este o noutate (există atestări ale greșelii de mai bine de 50 de ani), pare că există o tendință accentuată de a construi greșit pluralul cuvintelor care se termină în -at(iț)ă. Mai exact se folosește -ă(ti)ți în loc de -at(iț)e. Îl descoperim inclusiv în vocabularul unui cunoscut critic de film...

Dicționarele sînt clare, de cel puțin 100 de ani avem: ciocolată - ciocolate, cratiță - cratițe, cravată - cravate, salată - salate.

Pluralul de acest tip este caracteristic limbii vechi, însă în limba modernă (asta însemnînd după 1800) femininele au tendința să facă plural în -e. Lăsînd la o parte faptul că cele mai multe dintre aceste cuvinte au a-ul accentuat (care rareori alternează cu ă) şi că acest tip de plural nu mai produce efecte în limbă de mult timp, un argument mult mai simplu poate fi cel al proporției: numărînd pluralele corecte terminate în -ăți (vezi dexonline.ro), practic numai bucată (care are și bucate, dar cu alt sens), dată (care are și pluralul date), judecată și plată au acest șablon de flexiune (din circa 300). În ceea ce privește „crătițile”, din cele aproximativ 150 de cuvinte care au un a accentuat înainte de terminația -iță doar unul (și acela arhaism), staviță, prezintă alternanța a/ă. Ceea ce înseamnă un total de aproximativ 1%...

Cu alte cuvinte, presupunînd că am putea admite aceste plurale pe viitor, singurul lucru care ar fi realizat ar fi complicarea limbii, ceea ce nu este de dorit...

*mingie ?

Singurul lucru plăcut la fotbalul autohton televizat este că jocul este suficient de lent încît poți fi atent și la comentariile (în ton cu nivelul fotbalului) care îl însoțesc...

Printre greșelile repetate cu obstinație este folosirea stîlcită a cuvîntului minge. Sigur, cînd nu este botezat balon, balon rotund sau mai știu eu cum (dar apropo de asta, chiar ar fi interesant să vedem un meci de fotbal cu baloane în loc de mingi - cred că ar fi în spiritul „Ligii lui Mitică”...).

Auzi *mingie, *mingia, mingii în loc de mingi la tot pasul încît chestia asta deja te cam deranjează (adică ajung să cred că nu m-ar zgîria atît de tare pe timpan un *e multe spus cu patos).

De ce totuși *mingie? Mie îmi pare și mai complicat de scos pe gură... Am verificat în dexonline și am descoperit 1127 cuvinte terminate în -gie (dar 760 dintre acestea se terminau cu -logie) și doar 186 terminate în -ge (dintre care multe verbe aici), ceea ce mă face să cred că statistica ar fi singură de vină... Aș putea înghiți asta dacă cuvîntul în cauză ar fi un neologism sau cine știe ce raritate. Dar minge e totuși un cuvînt folosit des...

Oare cineva s-o ocupa de educația celor care îi educă pe cei a căror singură sursă de educație este televizorul (sic!)?

Despre tráfic şi trafíc și altele asemenea

Trafic (foto: Wikipedia)

În ediţia a II-a a DOOM-ului, se (re)introduce / se legitimizează varianta tráfic (cu accent pe a). Lăsînd la o parte faptul că nu mi se pare o idee bună existența „legalizată” a dubletelor (DOOM²-ul abundînd de ele, nu numai relativ la accent, dar și la forma cuvîntului), în special fără o explicație consistentă, este interesantă povestea cuvîntului acestuia.

Cu origine necunoscută în limba italiană, sînt disputate două posibile proveniențe: dintr-un latinesc reconstituit *transfricare „ a freca dincolo/peste” și respectiv din arabul tafriq „distribuție”.
Oricare ar fi originea cuvîntului, din italiană s-a răspîndit în franceză, de unde apoi în engleză și germană.

Nu este clar de unde a fost importat, iar cum la noi cînd nimeni nu știe, zice că e din franceză, așa că în Dicționarul Ortografic (DOOM¹) s-a recomandat folosirea formei trafíc deși în perioada aceea mai toată lumea spunea tráfic. Există totuși o certitudine: sensul de „comerț (ilicit)” provine din italianul tràffico (accentul pe prima silabă)! Iar sensul de „circulație (intensă)” din francezul trafic (cu accentul, într-adevăr, pe ultima silabă), din englezul traffic (cu accentul pe prima silabă) sau din ambele.

Acum cîțiva ani am observat o încercare a unor posturi de televiziune (probabil cele care aveau consultanți pe teme de vocabular) să reîncetățenească pronunția care era specificată în DO (cu accent pe ultima silabă), dar în aceeași perioadă a apărut noua ediție a DOOM de care vorbeam, care a încurcat din nou lucrurile.

Personal prefer varianta tráfic pentru că este (obiectiv) mai aproape de limba română (voi încerca să revin cît mai curînd cu o statistică a modului de accentuare a cuvintelor) și (subiectiv) pentru că pare mai puțin pedantă.