A avea sau a nu avea...

Mai are sens citirea articolului după ce citim titlul și prima propoziție?

Papahagi și semantica...

Dacă credeați că dl. Papahagi este un simplu cetățean care că se luptă vitejește doar cu moșuleți de peste 100 de ani, ei, bine, aflați că domnul cu pricina are posibilități mult mai mari! Mi-am adus aminte de o replică celebră a d-sale, demnă de Viorica Dăncilă (vezi articolul aici):

Avansul s-a redus asupra... ?!

O fi topica liberă în limba română, dar parcă nici chiar așa! Nici măcar nu e o știre atît de importantă încît să trebuiască publicată rapid, chiar cu riscul de a avea greșeli de tipar...

În plus, se ilustrează una din legile nescrise ale tipografiei (acum în versiunea modernă): greșelile din titluri se văd cel mai greu!

ministeriabil

    Un ziar central ne transmite părerea unui politician despre colegul lui:

Discutăm despre XXX care e ministru de Interne şi care nu cred că era îndreptăţit să ocupe o funcţie ministeriabilă în Guvern.

    Trecem cu grație peste anacolutul din fraza citată (este ceva normal la politicienii noștri) ca să ajungem la cuvîntul problemă: ministeriabil.
    Prima observație ar fi că ministeriabil ar trebui să fie în limba română un substantiv care se referă la persoane, așa că din start construcția funcție ministeriabilă sună ciudat. I-adevărat, totuși, că -abil formează în mod obișnuit adjective: în DEX '09, cvasitotalitatea cuvintelor terminate în -abil sînt adjective (545 din 550), așa că putem acorda circumstanțe atenuante la capitolul gramatică.
    Din punct de vedere logic însă, ruptura discursului (anacolutul) se completează de minune cu incoerența acestuia: este greu de priceput cum am putea considera o certitudine (postul de ministru) să fie o aspirație (ministeriabil) sau o posibilitate (dacă considerăm adjectivul creat involuntar).
    În mod cert domnul cu pricina se gîndea la funcție ministerială și probabil un text scurt și concis (ceva de genul XXX nu merită să fie ministru) ar fi transmis mult mai bine mesajul și s-ar fi evitat greșelile gramaticale și logice. Dar sufix -abil atrage semidocții ca un magnet, în ultima vreme apărînd numeroase (prezidențiabil, promovabil, ministeriabil)

    Pentru cei iubitori de ciudățenii ale limbii (poate inutile): celelalte patru substantive din DEX terminate în -abil sînt: justițiabil, prejudiciabil, contribuabil și conetabil.

harakiri

    „Un prost aruncă o piatră-n apă, o sută de-nțelepți nu pot să o scoată” spune înțelepciunea populară și se pare că că textul rămîne la fel de adevărat dacă înlocuim „prost” cu „Prostănac”...
    Astfel, cert este că într-un ziar descoperim declarația:

Nu-mi fac harakiri cu mîna mea. PSD să aibă curajul să o facă.

iar în altul descoperim că replica ar fi fost de fapt:

Nu vreau să fac harakiri partidului pe mîna mea.

    În orice caz, ambele variante sînt greșite: harachiri (scris și harakiri sau hara-kiri), fiind o formă de sinucidere, este evident că trebuie executat de persoana în cauză (așadar am avea de-a face cu un pleonasm sau cu o inconsistență semantică și logică). Se pare că autorii articolelor au fost amețiți și ei de declarația respectivă dacă au preluat-o fără să îi cerceteze consistența internă...

    Ar mai fi de menționat că forma folosită diferă de cea „oficială” – harachiri – din motive neștiute s-a preferat înregistrarea unei forme oarecum românizate, deși cuvîntul nu este des folosit, chiar în contradicție cu principiilor pe care le clamează DOOM-ul (de folosire a standardelor internaționale cînd este vorba de transliterări).

Primiți cu dezacordul?

     Acum ceva timp, o organizație non-guvernamentală a trimis Academiei Române o scrisoare de protest cu privire la definirea unui anume cuvînt din ultimul DEX. Nu doresc să discut despre conținutul acesteia (care, supervizat de un specialist în limbă, poate că ar fi scăpat de o mare doză de penibil), ci la modul de prezentare al organizației, anume antetul și subsolul paginii de corespondență.   
    Astfel, mi se pare jenant dezacordul care tronează scris cu litere de șchioapă la subsolul paginii:

Tot ce este necesar pentru ca raul sa triumfe sunt oameni buni care nu fac nimic

Aș fi vrut să analizez un pic cauza erorii, însă propoziția este atît de prost construită încît încercarea-mi ar fi lipsită de succes (sigur, pare plauzibil că „sunt”-ul cel greșit este influențat de pluralul „oameni”).
    Lăsînd la o parte lipsa diacriticelor (care denotă lipsa de profesionalism a managerilor organizației), traducerea (căci de traducere este vorba, găsim în antet fraza originală: „All that is necessary for the triumph of evil is that good men do nothing”) denotă necunoașterea atît a limbii engleze, cît și a limbii române (încercînd Google Translate am obținut un rezultat mai bun).
    Per total pare oximoronic (mai mult moronic :D) să ceri Academiei să corecteze un dicționar cînd faci dezacorduri, însă o vorbă populară spune că „prostul nu e prost destul pînă nu e și fudul”...

ce-a fost mai înainte: oul sau găina?

    Un articol nesemnat dintr-un ziar central oferă o știre (nu-i pot spune „senzațională”, ba dimpotrivă) cu un titlu interesant (demn de Coelho):

Un român a vrut să se sinucidă la Viena după ce s-a urcat pe o macara.

În limba română, asta se traduce prin următoarea succesiune de fapte:

• undeva în lume (eventual la Viena, nu e foarte clar), un român;
• s-a urcat pe o macara (nu se știe din ce cauză, ar putea fi un obicei al omului respectiv);
• iar după ce s-a urcat acolo;
• omul s-a hotărît să se sinucidă la Viena (dacă nu era deja în Viena);
• una dintre continuările posibile: omul s-a dat jos de pe macara, mîndru de hotărîrea luată, decis să își pregătească bagajul pentru Viena.

    Ce este cert (cel puțin din ce se poate citi în articol) este că desfășurarea a fost un pic altfel. Respectivul (beat pare-se), aflîndu-se în Viena, s-a hotărît să se sinucidă, drept urmare s-a urcat pe o macara pentru a se arunca de pe ea. Principala eroare îmi pare folosirea lui după care impune succesiunea temporală a evenimentelor (și raportul cauză-efect).

    Bănuiesc că fiecare redacție are o politică a titlurilor, dar cred că una dinte caracteristicile comune este că el trebuie să fie concis (eventualele neclarități putînd fi puse pe seama dimensiunii) și trebuie să conțină cît mai puține cuvinte de legătură. Nu cred că e util din nici un punct de vedere să încerci să povestești conținutul articolului în titlu, dar.

Cum arată o lege în România...

    Voiam să îmi continuu periplul gafelor constituționale (din punctul de vedere al limbii și logicii, însă am avut o discuție despre barou cu amicul klewos din care a ieșit la iveală „perla coroanei”: legea 51/1995 modificată de mai multe ori, ultima oară de legea 255/2004.
    Lăsînd la o parte că legea în sine (care impune avocaților pledanți să facă parte dintr-un barou) îmi pare de sorginte comunistoidă (cînd toată clasa muncitoare trebuia să facă parte din sindicat, ca să cotizeze probabil), conținutul ei este o adevărată mină de aur!
    Încă de la primul articol, alineatul al doilea avem:

Profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte.

Profesia care este, ce mai! Cred că explicația era necesară pentru cei care aveau impresia că pot fi avocați dacă sînt înscriși în baroul din care nu fac parte sau că profesia de avocat poate fi exercitată și de inginerii înscriși în baroul respectiv... 
    În articolul al doilea, alineatul al patrulea ni se dă și nouă, muritorilor de rînd, o șansă: 

Orice persoană are dreptul să își aleagă în mod liber avocatul.

E, asta e numai pentru guguștiuci. De fapt nu este chiar în mod liber. Căci avocatul trebuie sa fie „girat” de Baroul Unic, după cum zice în primul articol. De ce oare nu s-o fi specificat clar că libertatea e limitată? Habar nu am, dar pe orice „expert” în drept întrebi, vei primi același răspuns...
    Trecînd mai departe (am sărit direct la următoarea secțiune), am ajuns la articolul al 14-lea:

Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;

Frumos, dar ce zice articolul al 15-lea:

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:
a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau județene;
b) activități și funcții didactice în învățământul juridic superior

Adică exact incompatibilități prevăzute la articolul de mai sus... Nemaicomentînd contradicția evidentă de termeni, mă întreb oare dacă nu cumva se încalcă Constituția care ne propovăduiește egalitatea în fața legii (și care statuează și ea niște incompatibilități pentru deputați și senatori)? Trist este că dacă întrebi orice avocat despre aberația asta legislativă o să îți răspundă că e perfect normal ca două prevederi să se contrazică, că de fapt nu înțelegem noi, pulimea, chestii pe care, ei le știu încă din anul I la nu-ș ce curs care revoluționează logica și limba română!
   În fine, cum procesorul a început să se supraîncălzească, m-am pregătit să mă dau bătut... Totuși, la final, o altă prevedere m-a dat literalmente pe spate: articolul al 26-lea, punctul b:

Calitatea de avocat încetează:
[...]
b) prin deces;

Întotdeauna mi s-a părut ambiguu în cimitire văzînd pietrele funerare sau crucile avînd inscripționat un nume precedat de „Av.”. Legea aceasta mi-a confirmat că nu poate fi vorba de avocați, deoarece calitatea de avocat încetează prin deces, așa că singura posibilitate a rămas cea de aviator! Cu toate acestea, nu mă pot opri să mă întreb dacă punctul acesta din lege nu cumva a fost introdus în urma unei experiențe traumatizante în care decedatul voia să pledeze în continuare...

Presupun că punctul a fost introdus pentru ca decedatul să nu ocupe un loc în barou (să nu mai aibă obligații financiare), însă chiar trebuie să ajungem în situația asta hilară?! Să trebuiască legiferat că mortu' nu mai are voie să fie avocat?!

În plus, dacă aplicăm principiul de drept exceptio firmat regulam in casibus non exceptis („excepția explicită confirmă regula pentru cazurile neexceptate”), ar însemna că toate celelalte calități la care nu se specifică acest lucru explicit se păstrează și după deces (și m-aș limita doar la calitatea de votant!)...

Perle din Constituția României - episodul al II-lea

    Acum ceva timp am început să iau la puricat Constituției României și am început cu articolul 68. Nu  departe găsim următorul articol:

ARTICOLUL 69: Mandatul reprezentativ

      (1) În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului.
      (2) Orice mandat imperativ este nul.

unde descoperim o altă minune!
    Titlul articolului incriminat sună promițător! Ne uităm repede în dicționar și, cum nu găsim expresia cu pricina descoperim că mandat nu poate fi decît: Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; iar reprezentativ nu poate fi decît varianta: Care reprezintă o colectivitate și acționează în numele ei, fiind constituit prin alegeri. Putem conchide astfel că mandatul reprezentativ este probabil mandatul pe care îl primește alesul prin vot pentru a acționa în numele acesteia în Parlament!
    Cum al doilea alineat aduce vorba de mandat imperativ căutăm și această expresie în dicționar. NU o găsim, deci vedem ce înseamnă imperativ. Ca adjectiv, înseamnă fie: 1. care exprimă un ordin; poruncitor fie 2. care se impune ca o necesitate absolută. Ca să am conștiința împăcată, am aruncat o privire și în Dicționarul Tezaur al Limbii Române (da, ăla mare, în 17 volume) și rezultatul nu a fost mult diferit.
    Menționez că toate inferențele făcute sînt din prisma unui om care vrea să respecte legea ca la carte (ba chiar ca la dicționar).  Mai mult, după cum zice principiul de drept nemo censetur ignorare legem care mai pre dulcea limbă românească înseamnă ceva de genul ultimului alineat din articolul 51 Cod Penal:

Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

    Nu în ultimul rînd, există o lege privind normele de tehnică legislativă (24/2000) care la articolul 36, alineatul (3) zice:

(3) Termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sînt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea.

Cum în Constituție nu e vorba de vreun domeniu particular, atunci bănuiesc că nu poate fi vorba de termeni de specialitate (ca să fiu sincer și legea 24/2000 își dă singură cu tesla-n alineate pentru că nici ea nu respectă ce propovăduiește. Dar asta într-un episod viitor).
   Descoperim, astfel, în acest mic, dar zburdalnic articol al Constituției:

• [lipsă de consistență] deși amintit în titlu, în cele două alineate nu se specifică nimic de mandatul reprezentativ (iar oricît am fi de lacși în aprecierea limbii române, non-imperativ nu înseamnă automat reprezentativ);
• [lipsă de logică] se folosesc sintagme nedefinite în dicționarele de uz curent. Avînd în vedere că cel puțin Constituția ar trebui să fie clară inclusiv pentru cei fără pregătire în domeniu, în cel mai rău caz ar trebui definiți termenii neclari la începutul Constituției (în cel mai bun caz ar trebui să se folosească numai sintagme cu acoperire în DEX);
• [lipsă de claritate] se poate presupune că mandatul în cauză este cel de deputat sau senator, sigur, însă legea trebuie să fie clară și să nu lase loc de interpretări;
• [lipsă de claritate] pentru mandat imperativ, sintagmă neexistentă în dicționar, nici măcar nu se poate deduce înțelesul (nu am găsit nici măcar un dicționar de drept să o explice);
• [lipsă de consistență] mai mult, nu este clar cine este imperativ. În principiu, pornind de la presupunerea că alegătorul oferă mandatul deputatului sau senatorului, ar trebui ca acesta să aibă posibilitatea să își poată impune cumva „imperativitatea” (chestie imposibilă, deci și alineatul cu pricina e cam în plus). Ar fi fost mult mai simplu să se explice clar că dacă votezi cu cineva, atunci ăla poa' să facă ce vrea în Parlament, inclusiv să se supună „imperativității” șefului de partid;
• [lipsă de coerență] în alineatul al doilea entitatea mandat plutește în neant; cu puțină „bunăvoință” putînd fi invocat în orice circumstanță în care este implicat un mandat (inclusiv cel poștal :D);

    Ar mai trebui adăugat și faptul că primul alineat este lipsit de sens atît timp cît nu se poate verifica modul în care deputații și senatorii sînt în serviciul poporului (și ce se întîmplă dacă se dovedește că nu sînt).

Ce ați zice ca primele articole din Constituție să fie ca mai jos?

1. Legile din România se supun legilor logicii tradiționale;
2. Legile din România vor folosi cuvintele limbii române cu sensurile în vigoare la data apariției legii;
3. Orice lege care se dovedește ambiguă sau incoerentă devine nulă pînă la fixarea problemelor;

Și mai bine ar fi ca textele legislative să fie adnotate (inclusiv sensurile cuvintelor să fie fixate pentru a nu lăsa loc interpretărilor răuvoitoare). Da, știu, se vor invoca o groază de blablablauri și imposibilitatea implementării unei asemenea grozăvii, dar la cîtă birocrație există în procesul legislativ, aceasta activitate ar trece aproape neobservată.

Perlele din Constituția României - episodul I

    Una dintre „capodoperele” lipsei de logică, inconsistență, ambiguitate șamd în materie de legislație este Constituția României. Nu că ar fi multe legi care sînt scrise bine, deși, pe vremuri, la examenul la drept se dădea gramatică și vocabular, iar în timpul facultății se făcea și logică. 
    Se pare că timpurile alea sînt departe rău. E adevărat, Constituția a fost redactată de oameni care ar fi trebuit să treacă prin respectivele filtre, însă nu putem exclude nici reaua intenție.

    Prima absurditate de care am decis să mă „ocup” este Articolul 68 :

(1) Ședințele celor două Camere sunt publice.
(2) Camerele pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete.

    Primul alineat este destul de clar, oricine înțelege despre ce este vorba. În schimb, cînd este în conjuncție cu cel de-al doilea, lucrurile devin de-a dreptul hilare. Astfel, există cel puțin două probleme majore:

1. [Lipsa de consistență] În condițiile celui de-al doilea alineat, primul devine inutil: avînd în vedere că nu se specifică condițiile în care se poate lua hotărîrea de a „secretiza” ședințele, practic, camere pot hotărî ca toate ședințele să fie secrete.
2. [Lipsă de logică] Din punctul de vedere al valorii de adevăr, unul dintre cele două alineate este fie nefolositor, fie fals. Astfel, dacă se va hotărî (conform alineatului (2)) ca o ședință să fie secretă, alineatul (1) va fi încălcat (deoarece ședințele nu mai sînt publice). Evident, dacă niciodată nu se va lua decizia ca o ședință să fie secretă, alineatul (2) devine inutil.

    Un amic cu studii juridice mi-a atras atenția că nu trebuie să ne împiedicăm în detalii d-astea minore, că este clar ce zice legea și că există un principiu de drept (în limbaj cotidian = o inginerie juridică), ceva cu ordinea în text, care ar face ca articolul al doilea să restrîngă aplicarea primului. Am uitat atunci sa verific dacă există, iar acum i-am uitat numele, dar îmi doresc din inimă să nu existe pentru că practic ar da dreptul la contraziceri în cadrul legii, exact opusul a ceea ce dorim de la o lege...
    În fine, nu pot încheia fără să mă întreb: ce sens ar avea o dezbatere secretă pentru adoptarea unei legi care va fi publică?

„*produse etnobotanice” (sic!)

    Citind blogul amicului Klewos am întîlnit informația referitoare la chestiunea din titlu (mi se pare atît de stupidă încît mi-e și jenă să o mai repet!)... Dar am trecut ușor peste, deoarece nu mi s-a părut o treabă serioasă (adică „mare e grădina Domnului” – a se citi că „există întotdeauna mai mulți proști decît poți tu să îți închipui”).
    M-am înșelat profund! Scandalul a luat amploare și a ajuns în Parlament o propunere legislativă „care interzice produsele etnobotanice”! (E adevărat, încă de anul trecut a existat o declarație politică pe această temă). Abia aștept să apară textul legii (probabil voi adăuga o mică notă)!

    Ce este interesant, este că nimeni nu prea a remarcat stupizenia contrucției. Ba mai mult, agenția Inpolitics ne explică cum (vezi știrea) Camera Deputaților a depus un:

     proiect de lege care prevede interzicerea comercializării, punerii în vânzare, distribuirii şi livrării produselor etnobotanice din plante

Lăsînd deoparte absurditatea folosirii sintagmei *produse etnobotanice, „punctul culminant al climaxului ajunge la paroxism” (sic!) prin clarificarea tipului acestor produse: din plante (probabil că o parte a botanicii se ocupă de animale și minerale...

    Site-ul Hotnews este ceva mai rezervat cînd „comite” aberația pleonastică, știrea lor sunînd ceva mai sec:

    Contactati de HotNews.ro, mai multi comercianti de plante etnobotanice considera că [...]

    Cred că situația de față exemplifică cel mai bine proverbul: „Un prost aruncă o piatră-n apă, 1000 de înțelepți nu pot să o scoată!”...

Note:

1.  Conform DEX, etnobotanică înseamnă: „Disciplină care se ocupă cu culegerea de denumiri populare ale plantelor.”;
2. *produs etnobotanic este o sintagmă oarecum lipsită de logică, ar însemna un rezultat al studiului denumirilor populare ale plantelor;
3. pleonasmul rezultat din alăturarea cuvintelor plantă și etnobotanic este evident, nu îl mai comentez (rămîne să dăm legi speciale pentru protejarea „plantelor botanice” și „animalelor zoologice”);

* „Primul care este cel mai rapid”...

E binecunoscut faptul că ziarele românești, în special cele disponibile pe internet din cauza lipsei unui corector/redactor, abundă de „perle”. Iată un exemplu care este chiar în subtitlu (îl copiez aici pentru că s-ar putea ca cineva să fie vigilent și să modifice un pic). Si pentru că i s-a părut o frază de efect, autorul o repetă în altă formă și în textul articolului...

E primul jucător care reuşeşte să ajungă cel mai rapid la 50 de goluri marcate în tricoul lui Liverpool!

Este clar că înainte de respectivul jucător (Fernando Torres pentru cine e interesat), nimeni nu a ajuns cel mai rapid la 50 de goluri... Comentariile, cred, sînt de prisos (sigur singura variantă în care logica nu este batjocorită ar fi fost să fi fost primul care ajunge la 50 de goluri. Dar realitatea - cea adevărată, nu site-ul - ne contrazice).

Matematicienii pot observa că și lema lui Zorn este ignorată...