X - cs sau gz?

Pentru cei care vor o versiune scurtă a acestui articol, pentru pronunțarea lui x în limba română există o singură regulă: nu există nici un fel de regulă! Nici măcar DOOM² (norma) nu oferă o regulă clară:

Trebuie aici să facem o mică paranteză: situația lui x este un pic ciudată deoarece alfabetul chirilic românesc nu avea o literă specială pentru combinația cs. La introducerea alfabetului latin x-ul a fost multă vreme într-o zonă „gri”: deși ba era, ba nu era considerată literă a limbii române, x-ul era folosit fără probleme și întotdeauna era pronunțat [ks].

Literele alfabetului - Abecedar (1874)

Varianta de pronunțare [gz] este o urmare a influenței limbii franceze, astfel că x-ul se pronunță [gz] numai în cuvintele împrumutate din franceză și (teoretic) care în limba franceză se pronunță cu [gz]. În limba franceză regula de pronunțare a x-ului este mai complexă deoarece poate fi pronunțat [s] (dix), [z] (dixiéme) sau poate fi mut (chevaux). Dacă ne rezumăm la [gz], regula francezilor este mai simplă: se pronunță așa doar dacă cuvintele încep cu ex- și continuă cu o vocală (eventual cu un h intermediar).

De altfel toate cuvintele din română care conțin x și care se pronunță cu [gz] au fost împrumutate din franceză sau au fost create în limba română de la împrumuturile acestea. Și se poate aplica aproximativ regula franceză (unele cuvinte, totuși, se pronunță cu [ks] în limba română, de exemplu a exacerba). Cu două excepții...

auxiliar și elixir

Conform DOOM2 există doar două cuvinte în limba română în care x se pronunță [gz], deși înaintea lui nu se află un e: auxiliar și elixir (în cazul lui elixir, încă din 1954 se recomanda varianta cu [gz])!

Hai să luăm cazul lui auxiliar: În Micul dicționar ortografic (1954) se recomanda pronunțarea cu [ks], dar în Îndreptarul ortografic din 1965 (ediția a doua) se specifica pronunțarea cu [gz]. Edițiile următoare (inclusiv cele două ediții ale DOOM) au păstrat recomandarea din 1965. Nu este clar motivul schimbării.

Larousse spune că auxiliaire și élixir se pronunță cu [ks], astfel că ar fi și mai interesant de aflat motivul pentru care s-a recomandat o astfel de pronunție!

Hai virgulă că...

Se pare că nu a fost suficient ca titlul filmului I feel pretty să fie adaptat extrem de liber – nu știu cine poate înțelege procesul cognitiv prin care s-a ajuns la varianta cu beleaua – astfel că s-a adăugat și o virgulă în plus, mare, ca să se vadă de la distanță!


Aici „Hai” are valoare predicativă, iar propoziția introdusă de că este completivă directă, ceea ce face (vezi și articolul despre cum se pun virgulele).

Pentru cei mai puțin iubitori de gramatică, putem traduce așa: virgula între predicat și complement direct este la fel de greșită ca cea între subiect și predicat!

*perplexi

Și eu am rămas perplex la vederea „pluralului”! Nu există cuvinte care să facă pluralul în -xi: alternanța -s/-ș este ascunsă aici sub forma alternanței -x/-cș!

Singura explicație ar fi că scrierea fără diacritice a corupt în așa fel mintea unora, astfel că pluralul perplecși este vizualizat ca fiind [perplecsi], iar înlocuind cs cu x...

halal

Multă lume asociază interjecției halal o conotație negativă, dar în realitate aceasta este versiunea veche a interjecției bravo!, dinainte de perioada în care franceza a început să aibă o influență puternică asupra limbii române!

HALÁL interj. Exclamație care exprimă admirația; bravo! ◊ Expr. (Fam.) Halal mie (sau ție etc.) sau halal să-mi (sau să-ți etc.) fie! = bravo! te felicit! să-ți fie de bine! – Din tc. halal.
sursa: DEX '09 (2009)

Problema a apărut probabil de la faptul că de multe ori halal era folosit ironic (ca și bravo din ziua de azi), astfel că cei care nu cunoșteau termenul au interpolat greșit sensul!

Originea termenului este turcă (halal = permis, legitim) și ar putea fi cunoscut și gurmanzilor, căci în meniul restaurantelor din țările musulmane apare de multe ori eticheta halal  – echivalentul evreiescului cușer (kosher)!

În limba veche halal avea și alte sensuri (dar; recunoștință; noroc), însă scăderea influenței turcești a făcut uitate majoritatea sensurilor. Interesant e că termenul s-a păstrat și în bulgară халал (да) = „(îți dau) din inimă” și în greacă χαλάλι σου = „să-ți fie de bine”

Editare ulterioară: rezultatele sondajului confirmă faptul că sensul lui halal nu mai este cunoscut!

calitativ...

Contrar credinței populare, calitativ nu înseamnă „de calitate bună”, ci înseamnă „care ține de calitate” sau „privitor la calitate”. Greșeala care acum 20-30 de ani se folosea numai în limba neîngrijită și-a extins influența, astfel că azi o auzim la tot pasul! Am descoperit că numai în ultimele 24 de ore au apărut cel puțin 3 articole cu această greșeală (vezi Bursa, Digi și Publika.md)!

Editare ulterioară: adaug și rezultatele sondajului efectuat pe pagina de facebook a dexonline:

Virgula

Virgula

Dintre semnele de punctuație am putea spune că cea mai mare enigmă pentru vorbitorii (mă rog, scriitorii) de limbă română este virgula! La confuzia aproape generalizată contribuie din plin și norma (în speță Gramatica limbii române ediția din 2008 și Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ultima ediție, 1996).

Există cel puțin 3 motive obiective care complică înțelegerea folosirii virgulei:

• virgula este asociată cu o pauză scurtă în vorbire, însă există și alte semne de punctuație cu funcție similară (linia de pauză, punctul și virgula, parantezele);
• pauza în vorbire nu înseamnă automat folosirea virgulei sau a altui semn de punctuație: ritmul propoziției impune uneori o pauză similară cezurei din poezie: uneori apare o pauză între subiect (sau propoziția subiectivă) și predicat;
• norma de folosire a virgulelor este neclară:
• unele reguli pot fi și opționale;
• unele „reguli” conțin de obicei;
• aproape toate regulile implică cunoștințe avansate de gramatică;
• unele reguli presupun existența unei topici standard, dar aceasta nu este definită nicăieri;

Conform Îndreptarului (nu contează ediția – regulile au rămas aceleași de la prima ediție, doar numerotarea poate fi un pic diferită), virgula este:

• obligatorie:
• în enumerări, dacă nu se folosește și sau sau – §216, §217; 
• la folosirea apoziției explicative – §220;
• pentru separarea construcțiilor participiale sau gerundive de la începutul propoziției – §223;
• pentru separarea propozițiilor incidente – §226;
• după adverbele de afirmație și negație – §227;
• pentru separarea interjecțiilor – §229;
• pentru separarea conjuncțiilor/(locuțiunilor) prin urmare și așadar – §231;
• între propozițiile coordonate juxtapuse – § 232;
• între coordonatele de orice fel – §233
• copulative, legate prin nici, nu numai, ci și;
• adversative;
• disjunctive, dacă încep ambele cu: ba, cînd, fie, ori sau sau;
• înainte de conclusive;
• pentru a separa atributiva explicativă (izolată) de termenul pe care îl determină –  §236;
• interzisă:
• pentru separarea subiectului de predicat – §218;
• pentru separarea complementelor directe și indirecte de predicat – §221;
• pentru separarea predicatului de complementul circumstanțial postpus acestuia – §222;
• înaintea conjuncțiilor însă și deci și a adverbului totuși în interiorul propoziției – §230;
• între propozițiile coordonate legate prin și copulativ sau sau – §234;
• între subiective și regentă – §235;
• între predicative și regentă – §235;
• pentru a separa atributiva determinativă (neizolată) de termenul pe care îl determină –  §236;
• pentru separarea propoziției cauzale de regentă – §241;
• pentru separarea concesivelor – §245;
• pentru separarea opoziționalelor – §247;
• pentru separarea cumulativelor – §247;
• pentru separarea propozițiilor intercalate în regentă – §249;
• pentru separarea vorbirii directe (le considerăm incidente) – §250;
• pusă de obicei:
• pentru separarea complementelor circumstanțiale antepuse predicatului – §224;
• pentru separarea substantivelor în vocativ –  §228;
• pentru separarea completivelor directe și indirecte așezate înaintea regentei – §237;
• pentru separarea propoziției finale plasate înaintea regentei – §242;
• pentru separarea propozițiilor consecutive – § 244;
• omisă de obicei:
• pentru separarea completive de agent – §238;
• pentru separarea propozițiilor instrumentale – §248;
• pentru separarea propozițiilor sociative – §248;
• pentru separarea propozițiilor de excepție – §248;
• pentru separarea propozițiilor predicative suplimentare – §248;
• opțională:
• în locul unui verb omis prin elipsă – §219;
• pusă doar dacă nu se insistă asupra propoziției:
• pentru separarea circumstanțialei de loc dinaintea regentei – §239;
• pentru separarea circumstanțialei de mod dinaintea regentei – §243;
• pentru separarea circumstanțialei de timp – §240;
• pentru separarea condiționalelor – §246;

În ciuda faptului că toate gramaticile susțin că topica este (aproape) liberă în limba română, unele reguli apelează la conceptul de topică normală, dar fără a explica ce înseamnă această „normalitate”:

• complementele circumstanțiale plasate înaintea locului lor normal în propoziție se separă prin virgule – §225;
• cuvintele cu topica schimbată se separă prin virgule – §226;

Ceferiștii francezi...

Această minunată perlă de jurnalism este disponibilă în acest articol!

morminte sau mormînturi

La sugestia unui utilizator, am creat un sondaj pe tema asta (vezi rezultatele în dreapta), cu scopul de a afla cam care este situația limbii române (mulți preoți avînd obiceiul să folosească o limbă arhaică, în noaptea de Înviere și nu numai).

Rezultatele sînt cele din dreapta

Trebuie făcute, totuși, cîteva remarci:
1. Singura formă acceptată de plural de normă (DOOM2) este morminte.

2. Cu toate aceste, multe comentarii sugerau că varianta de plural mormînturi ar fi acceptată sau, mai ciudat, că ar fi un „arhaism”, deci, din motivul acesta, pluralul trebuie acceptat. Lăsînd la o parte termenul greșit („arhaism”), formele arhaice de plural nu au cum fi acceptate, căci norma încearcă exact opusul: să creeze o limbă unitară. Dacă nu s-ar întîmpla așa, atunci limba ar fi un haos total, unde am întîlni în aceleași texte școli și școale, piersici și piersice, țărănci și țărance. Singurul loc unde se acceptă formele arhaice, acum considerate greșite, îl reprezintă expresiile: a pune bețe-n roate, merge ca pe roate (nu în roți) sau a băga pe cineva în boale (nu în boli).

3. Mergînd pe principiul „la Roma faci ca romanii”, pronunțarea trebuie să fie conformă cu normele bisericii. Și în acest caz trebuie folosită forma din dicționare, morminte, căi aceasta este folosită și de Patriarhie, dar și de patriarhul Daniel.

4. Nu în ultimul rînd, uzul este în favoarea lui morminte: căutările pe Google după versul „și celor din morm.... viață dăruindu-le” relevă 10.000 de documente cu forma morminte și doar 2500 cu mormînturi.

Pluralul lui schelet...

În mod curios, deși nici un dicționar nu a atestat vreodată forma de plural scheleți, aceasta se regăsește (cel puțin conform Google) la paritate cu forma corectă, schelete (circa 130.000 de pagini fiecare). Egalitatea aproximativă este prezentă și în sondajul creat pe pagina de facebook a dexonline!

Acest articol mi-a declanșat scrierea, dar greșeala apare cam peste tot: în vorbirea curentă, în bloguri, în presă și chiar în literatură.

Interesant este faptul că au apărut tot felul de explicații care mai de care mai fantasmagorice pentru explicarea fenomenului (repet, de amploare), cum ar fi dorința oamenilor de a crea o distincție între scheletul – totalitatea oaselor și scheletul – ființă fictivă, însă, conform sondajelor făcute (neștiințifice, e adevărat), diferențierea există numai în teorie: puține persoane folosesc ambele variante și fac o reală diferențiere între sensuri.


Mai curînd fenomenul este explicabil prin tendința din limbă de a forma pluralul în -i, ceea ce la neutru implică migrarea către masculin (*scheleți, *robineți, *paleți), iar la feminin crearea unor plurale asociate cu incultura (*ciocolăți, *crătiți, *cravăți).

*Crează lovește din nou!

Cred că toată lumea e de acord că nivelul jurnalismului este în scădere, iar asta include și limba română folosită de aceștia. Totuși nu te-ai aștepta ca o redacție serioasă să permită într-un articol greșeli de școală generală! Dacă știe că are colaboratori care au probleme cu ortografia, redacția ar face bine să folosească serviciile unui corector (sau, mă rog, să își asume pierderile la capitolul imagine).

În articolul MRÎ sau eufonia ca temă politică, autorul dorește să exploateze o temă artificial creată pe rețele de socializare (cea referitoare la prescurtarea numelui partidului), însă reușește să dea cu oiștea-n gard!

Astfel, în doar două fraze, autorul reușește să facă mai multe greșeli (ortografie, vocabular... găsești tot ce vrei!):

1. Numește acronim prescurtarea numelui partidului, în ciuda faptului că acronimele reprezintă altceva (cuvinte formate din prescurtări: aprozar, SIDA șamd). Dacă vrem neapărat să numim altfel abrevierea unui nume de partid, atunci îi spunem siglă.
2. Creează sigla folosind diacritice, deși acestea nu conțin în mod normal diacritice (vezi și articolul acesta): de exemplu Întreprinderea Optica Română nu se prescurtează Î.O.R., ci I.O.R.; nici Inspectoratul Școlar al Municipiului București nu se prescurtează IȘMB, ci ISMB. De fapt prescurtarea normală ar trebui să fie MRI.
3. Spune că prescurtarea este nepronunțabilă. Bunul simț ar trebui să ne spună că abrevierile se aplică numai în scris, iar dacă vrem să o pronunțăm, o pronunțăm pe litere: i-o-re (IOR), i-se-me-be (ISMB), me-re-i (MRI)! Chiar și varianta inventată, cea cu î, este pronunțabilă: me-re-î.
4. Nu mai insist pe crează (am mai scris despre greșeală aici și aici), dar trebuie spus că acest tip de greșeală arată fie lipsa cunoașterii ortografiei de bază a limbii, fie o neglijență în redactare!
5. Nu știu ce înseamnă eufonie în viziunea autorului, însă din context pare că se referă la un sens exact opus, cel de cacofonie! Sigur, pronunțarea unei sigle neconforme cu limba română (MRÎ me-re-î) este cacofonică, dar asta înseamnă că autorul se contrazice singur, căci ceva mai sus susținea nepronunțabilitatea combinației de litere!

Abrevieri, sigle, acronime, logouri...

În momentul în care am postat sondajul știam că există o confuzie în cazul acestui termen, însă nu mi-a trecut prin cap că „lupta” va fi așa de dezechilibrată (mă așteptam la un scor de 50%-50%)!

Nu trebuie totuși să dramatizăm situația: inclusiv DEX comite greșeala aceasta la definirea cuvintelor logo și buletin!

LOGO, logouri, s. n. 1. Simbol, siglă formată dintr-un ansamblu de semne grafice, care constituie marca unui produs sau a unei firme. [...] – Din fr. logo.

BULETÍN, buletine, s. n. [...] 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele candidaților și siglele partidelor, folosit în exercitarea dreptului la vot. – Din fr. bulletin.

în ciuda faptului că sigla este definită corect:

SÍGLĂ, sigle, s. f. Prescurtare convențională formată din litera inițială sau din grupul de litere inițiale folosite în inscripții, în manuscrise etc. pentru a evita cuvintele sau titlurile prea lungi. – Din fr. sigle, lat. sigla.

și că în Legea partidelor nu se vorbește de siglă, ci de semn permanent!

Mai greu de descoperit ar fi motivul confuziei dintre siglă și logo, căci siglă are în toate limbile în care există termenul  – franceză (sigle), spaniolă (sigla), italiană (sigla), germană (Sigel) – doar sensul de prescurtare. Pare destul de evident că sensul greșit „imagine, logo” a reușit să se extindă numai pentru că, fiind un termen necunoscut de majoritate, nu a generat vreun „conflict” în mintea vorbitorului. OK, dar de ce logo a fost tradus prin siglă? Singura explicație posibilă ar fi că cineva foarte „grijuliu” cu limba română a dorit să nu folosească „barbarul” logo și a preferat să folosească greșit siglă. Azi greșeala pare să se fi generalizat. Oare mai are sens să încercăm să corectăm greșeala sau trebuie ca greșeala să fie acceptată?

Confuzia va crește la descoperirea definiției lui acronim – multă lume confundă sigla cu acronimul – bănuiesc că sursa greșelii este exact ideea greșită pe care o au despre înțelesul lui siglă (coroborat cu faptul că în limba engleză acronym are și sensul „acronim”, dar și sensul „siglă” din limba română):

ACRONÍM, acronime, s. n. Cuvânt format din prima sau primele litere ale cuvintelor dintr-o sintagmă, dintr-o expresie, dintr-un titlu etc. – Din fr. acronyme.

Este destul de clar că și sigla și acronimul reprezintă abrevieri (prescurtări), însă diferența specifică este mai greu de observat (de aceea am evidențiat-o). În mod cert, nu toate prescurtările devin acronime, ci doar cele care devin cuvinte de sine stătătoare! Ca să dau și un exemplu, CFR este o siglă, nu un acronim, iar SIDA este și o siglă și un acronim!

În plus, trebuie spus că siglele și acronimele nu acceptă de obicei diacritice: avem ISMB nu IȘMB (Inspectoratul Școlar al Municipiului București) sau I.O.R., nu Î.O.R. (Întreprinderea Optică Română), spre deosebire de abrevieri (de exemplu: șamd – și așa mai departe, î.e.n. – înaintea erei noastre)!

Din păcate nu am descoperit prea multe articole scrise de lingviști care să trateze problematica generală a abrevierilor (DOOM și GLR evită detaliile despre subiect), singurul articol interesant despre confuzia între acești termeni fiind acesta!