Gothenburg

Oare am eu pretenții prea mari de la presa românească? Cînd vezi scris Gothenburg într-o știre, imediat te gîndești la câteva lucruri despre cel care a scris știrea:

• că este probabil incult (dacă nu cunoaște chestii minimale despre Göteborg);
• că-și face treaba superficial (chiar dacă nu știa de el, trebuia să verifice numele orașului);
• că habar nu are de regulile ortografice ale limbii române (vezi mai jos);

Sigur, spune mult și despre organizarea din redacție: lipsa unui control al știrilor care ies pe post (că doar nu toți fi inculți p-acolo) și lipsa unor reguli (cam toate redacțiile cu un nivel minim de calitate au ceea ce se cheamă gazeteers în limba engleză: liste cu nume proprii cu scrierea corectă în limba română)

Explicațiile din DOOM sînt simple (le puteți citi în întregime aici):

În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii - de persoane și de locuri - străine, din limbi scrise numai sau și cu alfabetul latin se respectă grafia și pronunțarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jókai [ĭocoĭ], pol. Mickiewicz [mițk'evič], germ. München [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeare [șecspir], Wall Street [ǔălstrit], Yale [ǐeǐl], germ. Zeiss [țaǐs].
(Sursa: DOOM²: 2.5. Scrierea și pronunțarea numelor proprii străine, punctul 1)

Pînă și Google Translate știe să „traducă” corect Gothenburg! Ce caută într-o redacție un angajat care poate fi înlocuit cu o aplicație care nu te costă nimic?  

Este dificilă ortografia limbii române?

Cîțiva utilizatori de pe pagina noastră de facebook ne-au admonestat în comentarii că promovăm regulile ortografice ale limbii române, iar printre argumente erau unele referitoare la faptul că ortografia este învechită („de pe vremea lui Eminescu”), complexă („de ce există reguli care tratează cazuri mult prea specifice?”) și, în general, inutilă (era făcută o legătură cu „limba vie”).

Obiecțiile acestea se pot combate ușor:

• ortografia din timpul lui Eminescu era total diferită de cea din ziua de azi (în plus, chiar pe parcursul vieții lui s-a modificat de mai multe ori);
• complexitatea ortografiei limbii române din ziua de azi este mai curînd una scăzută tocmai pentru că există reguli: principiul fonetic este dominant, iar regulile apar tocmai pentru a se clarifica zonele unde pot apărea dubii (din diverse motive). Ne putem gîndi, pentru comparație, că în engleză scrierea fiecărui cuvînt trebuie memorată!
• în ceea ce privește utilitatea, regulile ortografice (vezi mai sus) ajută la păstrarea unității limbii. Jocul „telefonul fără fir” ne ajută să înțelegem cum s-ar modifica limba dacă nu ar exista un numitor comun la care să se raporteze toți vorbitorii!

Prefața uneia din primele încercări de normare ortografică (din 1871, cînd Eminescu devenea cunoscut!) cred că este cea mai bună dovadă pentru evoluția ortografiei! Tot documentul poate fi găsit aici!

Cum (nu) se folosesc ghilimelele...

Cred că toată lumea știe că ghilimelele nu se folosesc numai pentru citare, ci și pentru a marca ironia sau sarcasmul (sau de a-l folosi ca metacuvînt). De aceea, nu poți fi decît surprins cînd vezi un text (jurnalistic, deci cu ton neutru teoretic) unde termenul care ți se pare adecvat este pus între ghilimele! 

Dacă știrea spunea simplu: Cartelele de metrou vor fi decorate cu opere de artă de referință, toată lumea înțelegea despre ce este vorba: cartelele vor avea imprimate copii după opere de artă cunoscute. În momentul în care editorul a hotărît să pună între ghilimele cuvîntul decorat. Cum citat nu poate fi, e clar că trebuie să fie o ironie! Adică înțelegem fix opusul: că de fapt cartelele vor fi mîzgălite sau, eventual, că operele de artă care vor fi tipărite vor distruge frumusețea cartelelor. 

Meteahnă veche...

Circulă zilele astea pe internet o imagine dintr-un ziar (?) românesc, din păcate fără sursă:

După ortografie o putem plasa între reformele ortografice din 1904 și respectiv 1932 (eventual se poate accepta o mică variație, că nu toate jurnalele au adoptat imediat schimbările). 

Interesant e că putem descoperi sursa probabilă* a acestei știri mult înainte de 1904 (Gazeta Transilvaniei, 1888).  Iată un colaj din acel număr al Gazetei Transilvaniei:

Ceea ce ne confirmă că plagiatul e meteahnă veche în ziaristica românească! De remarcat și tehnicile moderne, de schimbare ușoară pentru a ascunde plagiatul (sau pentru a-l adecva situației): Transilvania devine România și cârciumă devine cârcĭmă!

---

* Am spus sursa probabilă pentru că, deși am stabilit existența unui plagiat, nu putem garanta că este sursa originală!