unde descoperim o altă minune!ARTICOLUL 69: Mandatul reprezentativ(1) În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului.
(2) Orice mandat imperativ este nul.
Titlul articolului incriminat sună promițător! Ne uităm repede în dicționar și, cum nu găsim expresia cu pricina descoperim că mandat nu poate fi decît: Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; iar reprezentativ nu poate fi decît varianta: Care reprezintă o colectivitate și acționează în numele ei, fiind constituit prin alegeri. Putem conchide astfel că mandatul reprezentativ este probabil mandatul pe care îl primește alesul prin vot pentru a acționa în numele acesteia în Parlament!
Cum al doilea alineat aduce vorba de mandat imperativ căutăm și această expresie în dicționar. NU o găsim, deci vedem ce înseamnă imperativ. Ca adjectiv, înseamnă fie: 1. care exprimă un ordin; poruncitor fie 2. care se impune ca o necesitate absolută. Ca să am conștiința împăcată, am aruncat o privire și în Dicționarul Tezaur al Limbii Române (da, ăla mare, în 17 volume) și rezultatul nu a fost mult diferit.
Menționez că toate inferențele făcute sînt din prisma unui om care vrea să respecte legea ca la carte (ba chiar ca la dicționar). Mai mult, după cum zice principiul de drept nemo censetur ignorare legem care mai pre dulcea limbă românească înseamnă ceva de genul ultimului alineat din articolul 51 Cod Penal:
Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.Nu în ultimul rînd, există o lege privind normele de tehnică legislativă (24/2000) care la articolul 36, alineatul (3) zice:
(3) Termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sînt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea.Cum în Constituție nu e vorba de vreun domeniu particular, atunci bănuiesc că nu poate fi vorba de termeni de specialitate (ca să fiu sincer și legea 24/2000 își dă singură cu tesla-n alineate pentru că nici ea nu respectă ce propovăduiește. Dar asta într-un episod viitor).
Descoperim, astfel, în acest mic, dar zburdalnic articol al Constituției:
- [lipsă de consistență] deși amintit în titlu, în cele două alineate nu se specifică nimic de mandatul reprezentativ (iar oricît am fi de lacși în aprecierea limbii române, non-imperativ nu înseamnă automat reprezentativ);
- [lipsă de logică] se folosesc sintagme nedefinite în dicționarele de uz curent. Avînd în vedere că cel puțin Constituția ar trebui să fie clară inclusiv pentru cei fără pregătire în domeniu, în cel mai rău caz ar trebui definiți termenii neclari la începutul Constituției (în cel mai bun caz ar trebui să se folosească numai sintagme cu acoperire în DEX);
- [lipsă de claritate] se poate presupune că mandatul în cauză este cel de deputat sau senator, sigur, însă legea trebuie să fie clară și să nu lase loc de interpretări;
- [lipsă de claritate] pentru mandat imperativ, sintagmă neexistentă în dicționar, nici măcar nu se poate deduce înțelesul (nu am găsit nici măcar un dicționar de drept să o explice);
- [lipsă de consistență] mai mult, nu este clar cine este imperativ. În principiu, pornind de la presupunerea că alegătorul oferă mandatul deputatului sau senatorului, ar trebui ca acesta să aibă posibilitatea să își poată impune cumva „imperativitatea” (chestie imposibilă, deci și alineatul cu pricina e cam în plus). Ar fi fost mult mai simplu să se explice clar că dacă votezi cu cineva, atunci ăla poa' să facă ce vrea în Parlament, inclusiv să se supună „imperativității” șefului de partid;
- [lipsă de coerență] în alineatul al doilea entitatea mandat plutește în neant; cu puțină „bunăvoință” putînd fi invocat în orice circumstanță în care este implicat un mandat (inclusiv cel poștal :D);
Ce ați zice ca primele articole din Constituție să fie ca mai jos?
- Legile din România se supun legilor logicii tradiționale;
- Legile din România vor folosi cuvintele limbii române cu sensurile în vigoare la data apariției legii;
- Orice lege care se dovedește ambiguă sau incoerentă devine nulă pînă la fixarea problemelor;
2 comentarii:
Mandatul imperativ şi cel reprezentativ sunt noţiuni vechi de drept pe care le învaţă un student de anul I la drept. Mă mir că nu se găsesc în dicţionare de specialitate.
Ideea de mandat imperativ apare în ceea ce se cheamă "doctrina suveranităţii populare" a lui Jean Jacques Rousseau.
Pe scurt, conform acestuia, fiecare cetăţean deţine o cotă ideală din suveranitate, pe care, prin intermediul contractului social, o cedează unui reprezentant. Între cetăţean şi reprezentant există o legătură directă.
Reprezentantul este obligat să respecte în totalitate voinţa celui care l-a ales. În caz contrar, reprezentatul poate retrage oricând mandatul acordat reprezentantului
Montesquieu a formulat teoria suveranităţii naţionale, cea care introduce mandatul reprezentativ.
Conform acestei teorii, suveranitatea nu aparţine poporului, ci naţiunii, ca entitate fictivă, distinctă de popopor, caracterizată prin indivizibilitate. Definiţia juridică a naţiunii poate deschide noi discuţii.
Reprezentantul nu este ţinut să acţioneze după voinţa cetăţeanului care îl alege, ci el va fi un reprezentant al naţiunii. Astfel, parlamentarul este liber să acţioneze după cum îi dictează conştiinţa pentru a reprezenta cât mai bine interesele naţiunii (interesele naţiunii nu se confundă cu interesele cetăţenilor).
În paralel, cetăţeanul pierde dreptul de a-l revoca pe reprezentant în timpul mandatului său.
Dacă cetăţeanul este nemulţumit de prestaţia reprezentantului națiunii, periodic are posibilitatea de a-i retrage mandatul (la alegeri). Practic, naţiunea se manifestă doar din patru în patru ani, prin popor.
Dacă în teoria mandatului imperativ între reprezentat şi reprezentant există o legătură directă, de natură contractuală, în teoria mandatului reprezentativ între cele două părţi se interpune conceptul de naţiune, a cărui rol principal e să creeze o stabilitate politică.
Sper că aceste explicaţii să fie de ajutor, măcar puţin.
Alineatul 1 al art. 69 mi se pare şi mie la fel de ambiguu ca art. 2 alin (1) care spune astfel:
"(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."
Aici ne lovim de aceeaşi problemă cu naţiunea şi poporul.
Suveranitatea fie aparţine naţiunii (mandatul reprezentativ), fie aparţine poporului (mandatul imperativ).
Din punct de vedere juridic, e clar că suveranitatea în România aparţine naţiunii.
Constituantul a încercat formal să atenueze noţiunea, pentru a nu speria "poporul", care ar fi putut să creadă în 91 că puterea aparţine din nou altcuiva.
Alineatul (2) din art. 69 se regăseşte la fel în Constituţia franceză la art. 27
Eram convins că s-au inspirat de undeva. Am văzut multe prostii care au fost preluate din constituțiile precedente, dar nu aveam siguranța că s-au și „importat” bucăți...
Chiar nu înțeleg, era așa de greu să se facă o Consituție de la zero?! Trebuiau votate în Parlament principiile care să stea la baza ei, abia apoi să fie creată. La noi sînt convins că nimeni nu și-a bătut capul...
Trimiteți un comentariu