Infinitivul lung

Un utilizator ne-a semnalat o mică perlă în nou apărutul Manual de Educație fizică (vezi imaginea). Cred că toată lumea, fără excepție, spune „ricoșeu” („ricoșare” nici măcar nu apare în dicționare). Sigur, nu e o gaură în cer, dar fiind vorba de un manual și, în plus, de termeni care par a fi fundamentali în disciplina respectivă (altfel nu ar fi nevoie de o definiție), cred că ar fi necesară o mai mare atenție acordată corecturilor!

Din păcate (sau din fericire), limba română nu este foarte regulată, astfel că modul de construire al substantivului care denumește acțiunea nu este taman regulată. Sigur, ar fi fost mult mai simplu ca numele acțiunii să fie format exclusiv de la infinitivul lung, însă limbile naturale sînt ceva mai complicate. O cercetare simplă ne arată că acesta poate fi construit:

• din infinitivul lung, prin conversiune (exemplu: plecare);
• cu sufixul -re după modelul infinitivului lung (exemplu: vînzare în loc de vindere)
• din participiu (exemplu: mîncat);
• cu sufix:
• -ință/-ență (exemplu: stăriunță, apartenență);
• -aj (exemplu: ghidaj);
• -eală (exemplu: dădăceală);
• -ie (exemplu: confuzie);
• -(a)tură (exemplu: candidatură);
• și lista poate continua

În unele cazuri există pentru același verb mai multe construcții (de exemplu de la a ghida avem și ghidaj și ghidare), dar de obicei nu se poate folosi o construcție în locul alteia fie pentru că există o migrare a sensului (de exemplu mîncare nu poate fi niciodată folosit cu sensul „faptul de a mînca”), fie că limba respinge construcția (drept exemplu avem chiar *ricoșare).

În altă ordine de idei, mulți confundă infinitivul lung cu substantivul provenit din acesta (prin conversie). În limba veche infinitivul lung avea un rol morfologic bine definit, dar care în limba actuală nu mai există. Rămășitele (vezi GLR, 2008, vol. 1, p.  487) ar fi în:
- construcțiile condiționale inversate (vezi Toma Alimoș: „Închinare-aș și n-am cui”);
- construcțiile optative din imprecații („Fir(e)-ai tu să fii!”, „Dar(e)-ar boala-n tine!”);

Practic, putem spune că în limba actuală nu mai există infinitiv lung (cu rol verbal), ci doar substantivul provenit (prin conversie) din acesta!

Înghețată... individuală

După înghețata la tub, hipermarketul Carrefour dă o nouă lovitură limbii române inventînd înghețata... individuală!

Nu știm ce a vrut să spună autorul cu această deloc poetică exprimare... de care sens al lui individual să fie vorba (vezi DEX)?

1. Care este propriu unui individ; personal, specific. ♦ Care privește sau aparține unui singur exemplar dintr-o categorie de lucruri sau de ființe. 
2. Care este executat de individ. Muncă individuală. 

Sau poate că se bazează tocmai pe greșeală, fiind cunoscut principiul: „nu există reclamă negativă”?

Mai funcționează Biblioteca Digitală Metropolitană?

De mai bine de o lună biblioteca digitală bucureșteană este inaccesibilă. Inițial doar paginile de navigare aveau probleme, dar acum nimic nu mai funcționează...

Probleme tehnice, probleme tehnice, însă este greu de crezut că nimic-nimic nu mai funcționează o lună (orice site responsabil are o copie de siguranță și un plan de risc). Mi-e teamă, însă, că problemele sînt în altă parte (la finanțare și/sau interesele editoriale ale altora). Ar fi păcat ca un serviciu atît de util să piară!

*Urmare cererii, *urmare adresei...

Pe scurt: forma corectă este „ca urmare a adresei...”. Avem aici locuțiunea prepozițională „ca urmare” care cere genitivul, deci „a adresei”.

Dacă presupunem că nu folosim locuțiunea „ca urmare”, ci doar substantivul „urmare” (sinonim cu „rezultat”, „consecință”, „efect”, „rezultat”) tot trebuie genitivul, nu dativul, dar nu s-ar potrivi sintactic și nici semantic.

Definiții circulare... (episodul 2)

Dacă ai doar DEX-ul acasă și vrei să afli ce înseamnă anumite cuvinte trebuie să te înarmezi cu răbdare multă.

cobză modernă

CÓBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător lăutei, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). – Din ucr., rus., pol. kobza.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

Practic aflăm că lăuta e un fel de cobză și cobza e un fel de lăută. Nu mai spun că ambele pornesc de la un concept nedefinit: „Instrument muzical cu coarde”.

Dacă ne uităm și în alte dicționare, confuzia începe să crească! În DLRLC avem:

CÓBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, întrebuințat spre a acompania alte instrumente, de obicei vioara.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță bombată și cu gîtul îndoit; p. ext. nume generic pentru instrumentele cu coarde.

lăută modernă

Confuzia se poate exacerba cînd descoperim și definiția luthului:

LUTH, luthuri, s. n. Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta. [Pr.: lut] – Din fr. luth. Cf. it. liuto.

sau dacă citim explicațiile lui Scriban:

lăútă f., pl. e [...] Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită.

Din acest moment am hotărît să este mai sigur pentru neuronii mei să caut și restul instrumentelor cu coarde: țiteră, scripcă, ceteră, diblă șamd!

Deținuții se eliberează... sau nu-i așa?

Contrar părerii jurnaliștilor de la Digi, pușcăriașii se liberează condiționat, nu se *eliberează condiționat. Nu numai că ne-o spune DEX-ul:

LIBERÁRE, liberări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) libera și rezultatul ei; eliberare; lăsare la vatră. ◊ (Jur.) Liberare condiționată = punerea în libertate a unui deținut, înainte de executarea în întregime a pedepsei, cu condiția să fie muncitor, disciplinat și să dea dovezi de îndreptare. – V. libera.

sursa: DEX 2016

dar chiar legislația folosește acest termen (de exemplu, Codul Penal).
    Verbul a elibera se mai folosește popular cu sensul de a libera cînd este vorba de stagiul militar și se poate admite că această confuzie din limba neîngrijită s-ar putea extinde la cazul deținuților, însă cine pretinde că face jurnalism de calitate ar trebui să folosească corect limba română!

modele reduse?

Bănuiesc că prin model redus autorul afișului voia să înțelegem „model cu preț redus”, însă nimic din limba română nu îl ajută: nici sensurile cuvîntului redus, nici metodele uzuale de îmbogățire a sensurilor (rareori un adjectiv preia valoarea unei întregi expresii). Totuși, se înțelege ce transmite autorul, astfel că nu ar fi o gaură în cer. Însă de ce a simțit nevoia să accentueze (și chiar să folosească litere aldine pe afiș) folosindu-l, ca nuca-n perete, pe puternic nu cred că poate înțelege nimeni:

• nu modelele sînt reduse, ci prețurile;
• reducerile (de preț) nu pot fi puternice, ci eventual mari, uriașe;
• chiar dacă am accepta cuvîntul, efectul este hilar cînd este alăturat valorii „uriașe” de 30%...

promiscuitatea și DEX-ul

Cine a ajuns să citească definiția acestui cuvînt, fie din curiozitate, fie chiar din întîmplare (ca mine), nu are cum să nu rămînă un pic pe gînduri și să încerce să înțeleagă ce vrea să zică!

Iată definiția din DEX 2009: 

PROMISCUITÁTE s. f. Amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios. ♦ Conviețuire în condiții de mizerie sau de imoralitate a mai multor persoane de sex diferit. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. promiscuité.

Nu este suficient că în definiție apar sintagme foarte vagi ca „foarte diferiți”, „mod de viață dubios” și „contradictoriu” (?!), dar avem și „comportamentul necuviincios”, care este bomboana de pe colivă (nu te poți opri să nu te gîndești că nu zis săru'mîna doamnelor și nu cedează locul în autobuz). De asemenea, în partea a doua aflăm că grupul trebuie să conțină musai persoane de sex diferit (așadar, conform DEX, un grup format exclusiv din băieți nu ar putea fi promiscuu!)

Noi am preluat termenul din franceză, unde a fost creat pornind de la latinescul promiscuus „de-a valma”, în latină formîndu-se din pro- „înainte” și miscere „a amesteca”. Componenta „imoralitate” nu exista în latină, ea a fost adăugată în limba franceză!

Interesant că imoralitatea se referea la contactul șocant, contrar bunelor moravuri (de atunci), dintre tradiții, categorii sociale, rase și sexe diferite.

Curios este că inițial s-a folosit doar sensul existent și în latină, mărturie stînd definiția din Dicționarul lui Candrea (1926-1931):

Serviciul de consultanță lingvistică al Institutului de Lingvistică București

De ceva timp s-a redeschis serviciul de consultanță al Institutului de Lingvistică București. Site-ul este diferit de varianta anterioară, dar promptitudinea e similară. Ultima actualizare a paginii e de acum aproape 2 ani și, oricum, actualizările au durat mai puțin de 6 luni...

Din fericire de data asta răspunsurile au fost publicate, astfel că găsim și cîteva informații interesante. Cu ocazia asta am descoperit o inconsecvență a DOOM2:

Subiect: doi sau două august
Întrebare: Cum este corect să rostim: „Pe doi (doisprezece / douăzeci și doi) august s-a lansat proiectul” sau „Pe două (douăsprezece / douăzeci și două) august ...”? Dacă spunem „pe data de două” acordul este obligatoriu?
Răspuns: Potrivit DOOM 2005 p. XCII, pentru exprimarea zilelor de 2, 12 sau 22 ale lunilor se pot folosi fie formele de masculin ale numeralelor, fie cele de feminin (ambele fiind corecte): doi / două februarie, doisprezece / douăsprezece mai sau douăzeci şi doi / douăzeci și două august. Exprimarea datei în construcția „data de ...” nu impune folosirea formei de feminin a numeralului, putându-se spune fie data de doi august, fie data de două august.
Pentru prima zi a lunii se folosește întotdeauna numeralul ordinal masculin: întâi august.

De ce e inconsecvență? Pentru că se impune ca în date, ziua 1 să fie citit ca numeral ordinal, iar la restul zilelor ca numerale cardinale. În plus, auzim peste tot Unu mai sau Unu iunie (iar în Transilvania încă se mai spunea acum 20 de ani Prima mai), astfel că nu poate fi luat în calcul uzul (sigur, pe internet găsim un raport de 2:1 în favoarea lui întîi, însă textele în care se scrie 1 cu litere sînt de mii de ori mai puține decît cele în care se folosește cifra).

Despre nume (6) - alte nume indoeuropene

vechiul silabar persan

Continuăm periplul numelor cu cele vechi indoeuropene. Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane (Al. Graur).

Mai multe studii comparative ne arată că limbile indoeuropene (cu excepția latinei) au sau au avut în trecut același sistem de formare a numelor de persoane, ceea ce ne face să credem că au moștenit acest sistem din limba comună primi­tivă. Orice om avea un singur nume, de obicei compus din două elemente, fiecare din ele cu înțelesul lui (legătura dintre elemente nefiind totdeauna clară).

Iată mai întîi cîteva exemple de nume indiene (care se mai folosesc și astăzi):

• Ceandragupta „protejat de lună“ (ind. ceandra „lună" și -gupta „pro­tejat"). La fel e numele matematicianului Brahmagupta (Brahma – Zeul creației);
• Dașarathas „cel care are zece care" (eroul unei epopei adaptate în romînește de Coșbuc; ind. dașa „zece" și ratha „car"; e vorba, bineînțeles, de care de luptă);
• Kalidasa „sclav al zeiței Kali" (ind. dasa „sclav"), numele unui cu­noscut poet;
• Mahatma „suflet mare" (ind. maha- „mare" și atma- „suflet"), pre­numele lui Gandhi;
• Radhakrșnan, numele unui om politic indian, este format din Radha „păstoriță iubită de zeul Krșna și zeificată"; r vocalic se pronunță astăzi aproape ca ri, de aceea în Europa se transcrie adesea Krișna (deci Radhakrișnan).
• Rajendra (pronunțat ragendra) „cel mai bun dintre regi" (ind. raja, ragea „rege" și Indra, numele unui zeu), prenumele lui Prasad, om politic actual.

În unele cazuri apar și nume dintr-un singur element, for­mat cu un sufix:

• Şakuntala, eroina piesei cu același nume a lui Kalidasa, derivă de la ind. șakunta- „pasăre".

Asemănătoare cu numele indiene sînt cele vechi persane:

• Artakhșatra (devenit în grecește Artaxerxes) „domnie curată" (pers. arta „curat" și khșatra „domnie");
• Khșayarșa (devenit în grecește Xerxes) „bărbat domnitor" (pers. khșaya „domnitor" și arșan „om");
• Mitradates „dăruit de zeul Mitras";
• Viștaspa (devenit în grecește Hystaspes) „cel care are 20 de cai" (pers. vișta „20" și aspa „cal");
• Zarathustra „cămilă de aur“ (pers. zarath- „de aur“ și -ustra „că­milă").

Şi aici apar nume formate dintr-un singur element:

• Darayawauș (în grecește Dareios, în latinește Darius, în romînește Darie) „stăpînitor".
• Din pers. kuru „tron“ e format numele regelui numit în grecește Kyros, în latinește Cyrus.

În celtică situația e cam aceeași, doar că avem mai puține informații. Ca al doilea element al compunerii găsim adesea, în limba galică, pe:

• -rix „rege": Cingetorix (cingeto- „viteaz"), Dumnorix (dumno-, după unii „lume", după alții „adînc"), Orgetorix (orgeto- „omorîtor" ?). 

Tot în galică găsim un al doilea termen:

• mar- „vestit": Indutiomarus, Segomarus (sego- „zimbru"). 

De origine celtică este și numele Brigita, „înaltă”., iar celticul *Dubno-walos (*dubno- „lume" și *walos „puternic") s-a tranformat în numele scoțian Donald.

Physalis sau păpălău?

Cine merge prin supermarketuri nu se poate să nu fi întîlnit cutiile de physalis la raionul de fructe exotice. De ce preferă maketingul denumirea pompoasă, latinească, este destul de clar, din păcate, însă, denumirea nu este tocmai corectă pentru că physalis reprezintă numele întregii familii de plante, cea din magazine fiind doar o specie sudamericană (physalis peruviana).

Interesant este că de fapt planta are o rudă foarte apropiată autohtonă, numită păpălău (psysalis alkekengi), care este o plantă medicinală folosită de sute de ani în România! Sigur, nici folosirea denumirii neaoșe nu ar fi tocmai corectă (denumirea referind altă plantă, chiar dacă asemănătoare), însă folosirea denumirii latinești generază probleme cînd trebuie declinată, ceea ce mă face să cred că nu va fi niciodată adaptată.

Mă întreb ce s-ar întîmpla cu denumirea latinească dacă păpălăul ar fi și el comercializat (cu acest nume); probabil că asemănarea izbitoare dintre cele două ar conduce la folosirea aceluiași nume pentru ambele plante, însă nu știu pe cine ar trebui să pariez: pe physalis sau pe păpălău!

physalis în supermarket

cultură de păpălău (physalis alkekengi)

„cătina incașă” (physalis peruviana)