Un lucru curios (și ca atare puțin știut) este faptul că nu se discută de legătura dintre făt și fată. Dacă faptul că latinescul f(o)etus este întotdeauna oferit ca etimon al lui făt și se explică și faptul că fetusul românesc este un neologism, rareori se explică de ce făt este virtual dispărut din limbă (a mai rămas doar diminutivul, fecior, dar și el pe ducă, spre deosebire de echivalentul fecioară, care s-a resemantizat întru supraviețuire) și niciodată de legătura (evidentă în opinia mea, chiar nu știu de ce nu sare în ochi mai multora) dintre făt și fată (căci nimeni nu ratează legătura fecior – fecioară).
Nici evoluția semantică nu prea se discută... În latină fetus e un adjectiv ce înseamnă „care poartă fructul fecundației” (gravid adicătelea dacă vorbim concret, dar era folosit mult și la figurat, deci funcționează masculinul), iar femininul este fĕta, care s-a substantivizat ca să însemne: „femeie sau animal femelă ce tocmai abia a născut” sau, mai specializat, chiar... „oaie (care abia a născut)”. Nu tocmai măgulitor, dar măcar se poate face o legătură clară între gestanță și tinerețe (mai ales la animale)... Spre deosebire de făt care nu prea poate fi explicat din sensul inițial latinesc (vezi mai sus), ceea ce face unii etimologi să considere că făt nu provine din latină, ci a fost refăcut în limba română de la verbul a făta. Ceea ce nu ar știrbi prea mult legătura cu fetus, ci doar ar mai pune un intermediar (căci a făta vine de la latinescu feto „a da naștere” care s-a format de la fetus)...
S-ar potrivi de minune exercițiul de pronunție: fata-i fată pînă fată, iar cînd fată, fată fată.
Și o informație drăguță, fără legătură: fata este forma fără diacritice care poate proveni de la cele mai multe cuvinte, opt: fata, fată, făta, fătă, fața, față, fâță, fâța.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu