luni, 29 februarie 2016

Despre nume (5) - nume de origine romană

    Latina, spre deosebire de celelalte limbi indo-europene trecute în revistă (numele greceștigermanice și slave), folosește sistemul
etrusc al celor trei nume: fiecare copil de sex masculin căpăta un prenume personal (individual), la care se adăuga numele care avea întrebuințarea cea mai largă, cel al ginții, urmat de o poreclă (transmisibilă din tată-n fiu). Existau circa 40 de prenume, din care doar 10 mai des folosite; la unele dintre prenume se poate vedea cum au fost formate inițial (în funcție de ordinea în care s-a născut în familie sau evenimente legate de naștere):
  • Quintus înseamnă „al cincilea", 
  • Sextus „al șaselea”, 
  • Decimus „al zecelea”, 
  • Lucius „cel născut pe lumină” (lux „lu­mină"),
  • Manius „cel născut în zori” (mane „dimineață"),
  • Servius era cel salvat (servo „a salva") cînd mama murea din naștere,
  • Spurius „bastard", 
  • Tiberius ar putea fi cel pus sub protecția fluviului Tibru (lat. Tiberis). 

Existînd numai 10 prenume, erau totdeauna mai mulți oameni cu același prenume (prenumele era folosit practic numai în interiorul familiei). Pentru a-i dife­renția, se folosea al doilea nume, cel al ginții, terminat absolut fără excepție în -ius, corespunzător numelui nostru de familie. Aceste nume au rar etimologie în latinește, originea fiind probabil etruscă:
  • Aemilius (rom. Emil), 
  • Antonius,
  • Aurelius ar putea fi legat de lat. aurum „aur”, 
  • Caecilius de lat. caecus „orb”, 
  • Claudius de lat. claudus „șchiop”, 
  • Cornelius de lat. cornu „corn”, 
  • Duilius de lat. duellum „luptă în doi”, 
  • Flavius de lat. flavus „blond”, 
  • Fulvius de lat. fulvus „brun”, 
  • Horatius,
  • Iulius,
  • Laurentius cu laurus „laur”, 
  • Livius,
  • Lucilius cu lux „lumină”, 
  • Lucretius,
  • Marius cu numele zeu­lui Mars, 
  • Octavius legat de lat. octo „opt”, 
  • Ovidius,
  • Silvius legat de lat. silva „pădure”, 
  • Terentius,
  • Ulpius,
  • Valerius legat de verbul valere „a fi sănătos”, 
  • Vincentius de verbul vincere „a învinge”,
  • Vinicius
  • Virgilius (Vergilius),
  • Virginius.
Din cauza puținelor prenume se întîmpla foarte des ca în aceeași gintă să fie două persoane cu același prenume și nume. De aceea, toți romanii aveau și un cognomen, adică o poreclă. Fiind poreclă, cel de-al treilea nume este foarte adesea analizabil, astfel că ne putem da seama de înțelesul lui primitiv, de exemplu:
  • Agrippa „născut cu picioarele înainte”, 
  • Ahenobarbus înseamnă „barbă de aramă”,
  • Caesar „pletos” (porecla primită de un strămoș, probabil ironic),
  • Camillus, în limba etruscă, era băiatul din fami­lie nobilă care ajuta la efectuarea sacrificiilor, 
  • Cato probabil „șiret”, 
  • Catullus „cățel”, 
  • Cicero „cel cu o aluniță”, 
  • Cincinnatus „cu zulufi”, 
  • Coriolanus de la orașul Corioli, 
  • Dolabella e diminutiv de la dolabra „secure”; 
  • Flaccus înseamnă „bleg”
  • Hadrianus de la Marea Adriatică, 
  • Marcellus de la Mars, zeul războiului, 
  • Maximus „foarte mare”, 
  • Naso „năsos”, 
  • Paulus (de unde Paul și, prin filieră greco-slavă, Pavel) „mititel”, 
  • Sabinus „din țara sabinilor” etc.
    Cu timpul se poate ajunge ca doi oameni din aceeași familie, cu același cognomen, să aibă, și același prenume, ceea ce implică necesitatea unui al patrulea nume. Se mai cunosc cazuri de alipire a unui al patrulea nume pentru a cinsti o activitate glorioasă. De exemplu Publius Cornelius Scipio, cucerind Africa, primește porecla de Africanus.
    Deși în timpul imperiului mulți oameni de vază poartă patru nume, de obicei se folosea unul singur, și anume al patrulea (se zicea Africanus și se înțelegea P. Cornelius Scipio Africanus). Sau fiul împăratului Vespasian, T. Flavius Domitianus este cunoscut ca Domițian. În perioada imperială mai întîi dispare din uz prenumele, iar apoi se trece ușor la folosirea unuia singur dintre cele trei sau patru nume, pregătindu-se astfel trecerea la situația din evul mediu, cînd oamenii vor purta un singur nume.
    Copiii adoptați părăseau ginta tatălui natural precum și cele trei nume pe care le aveau dinainte și adoptau în întregime numele tatălui adoptiv (cu prenume cu tot). Totuși, fiii adop­tivi au un nume distinctiv: la cele trei nume ale tatălui adoptiv se adaugă vechiul nume gentilic urmat de sufixul -anus: C. Octavius, adoptat de C. Iulius Caesar, devine C. Iulius Caesar Octavianus.

    La începutul Romei, fetele primeau și ele prenume (corespondente celor masculine), însă, odată cu adoptarea poreclelor ereditare (cognomen), acestea au dispărut iar nu­mele oficial a devenit forma feminină a numelui gentilic al tatălui: de exemplu pe fata lui M. Tullius Cicero o chema Tullia, pe fata lui C. Iulius Caesar o chema Iulia etc.

    Sclavii nu aveau nume, ci numai poreclă. Dacă erau eliberați, luau de obicei prenumele și numele gentilic al fostului stăpîn, la care adăugau porecla din timpul sclaviei, drept cognomen, de exemplu scriitorul Terentius, pe numele întreg P. Terentius Afer, fusese sclav, cu numele Afer, adică „africanul" (era de origine din Africa). Scriitorul Q. Horatius Flaccus era fiul unui sclav eliberat, care purtase numele de Flaccus.

    În epoca creștină au început să pătrundă în latinește nume străine, în special biblice, unele în forma lor originară, altele traduse sau adaptate la structura limbii latine, ca:
  • Petrus (gr. Petros) pentru ebraicul Kifa „piatră", 
  • Iordannes din ebr. Iordan „apă curgătoare", 
  • Basilius de la gr. basileus „rege", 
  • Sebastianus de la gr. sebastos (care este traducerea în grecește a lat. Augustus „venerat") etc.
Reiterez faptul că majoritatea informațiilor prezentate sînt preluate din cartea Nume de persoane  (Al. Graur).

2 comentarii:

Sativa Indica spunea...

Excelent articolul.

Radu Borza spunea...

Informațiile le-am preluat în cea mai mare parte din cartea Nume de persoane a lui Alexandru Graur, așadar meritele mele sînt practic nule (ar fi doar, eventual, pentru faptul că am resuscitat aceste articole)!