î din a lovește din nou: *neâncredere

Oricine scrie poate comite o greșeală din... greșeală, dar dacă greșeala se repetă sub aceeași formă e mai cuminte să dăm vina pe neștiință chiar dacă este vorba de un profesor la facultate și chiar dacă este o greșeală puerilă. 

Sigur, am putea crede că a fost vina unui redactor neglijent, însă acest text a apărut simultan (aceeași zi și aproximativ aceeași oră) pe două site-uri distincte – Contributors și Blog Adevărul – ceea ce implică  că vina aparține sursei comune.

Poate merită menționat că același domn s-a erijat în apărătorul al lui Bode (poate și pentru că a făcut parte din comisia de 3 profesori care i-a acordat doctoratul): vezi declarațiile halucinante despre standardele UBB! 

Istoria ortografiei - reforma ratată din 1926

Una din marotele apărătorilor ortografiei cu î din a este pretenția că cea cu î din i (în vigoare din 1953, rafinată în 1965 și invalidată în 1993) ar fi opera comuniștilor și că ar fi fost impusă de aceștia, însă realitatea este un pic diferită! Reforma ortografică propusă de Sextil Pușcariu Academiei încă din 1926, care conținea la punctul al cincilea generalizarea scrierii cu î, demonstrează absurditatea acestei pretenții. Nu numai că a fost propusă, dar în ședința din 8 iunie 1926 propunerea aceasta s-a votat cu 19 voturi pentru, 5 contra și o abținere!

Cele 7 propuneri au fost:

1. Suprimarea accentului grav; 
2. Suprimarea parțială a u-ului final;
3. Scrierea cu ș în loc de ci în obișnui, veșnic, pașnic;
4. Scrierea cu s în loc de ss în rasă, masă, casă;
5. Generalizarea scrierii cu î (inclusiv în romîn și familia sa de cuvinte);
6. Formarea genitivului articulat la feminine prin adăugarea unui i la forma de plural (cu excepția femininelor terminate în -ie);
7. Generalizarea scrierii cu z în loc de s intervocalic (pronunțat tot z);

Cu excepția punctului 7, toate propunerile au fost acceptate pe 8 iunie, însă a doua zi s-a revenit asupra deciziei (vezi Analele Academiei Române, tomul XLVI, paginile 152-155)!

Poate părea curios faptul că Mihail Sadoveanu a declarat că „reforma scrierii pretutindeni a lui î din i se impune s-o facem înainte de a fi forțați s-o acceptăm din afară”, dar prin „din afară” trebuie înțeles doar „din afara Academiei”: la ora aceea o mulțime de personalități scriau cu î practic împotriva normelor Academiei, și, în plus, tocmai apăruse primul volum din monumentalul Dicționar enciclopedic ilustrat al lui Aurel Candrea care folosea deja scrierea cu î!

În ședința din 9 iunie, în ciuda votului din ziua precedentă, s-a propus și acceptat ca deciziile din ziua precedentă să nu mai fie luate în considerare, iar procesul reformării ortografiei să se reia în viitor...

Este imposibil să nu remarcăm că la începutul ședinței din 8 iunie 1926 era clamată urgența nevoii unei ortografii clare și precise, iar la finalul ședinței de a doua zi se găseau motive pentru a se tergiversa reforma!

Abia în 1932 s-a reușit finalizarea reformei, dar într-o formă destul de diferită de propunerile inițiale ale lui Sextil Pușcariu - vezi și aici. Este o tristă ironie a sorții faptul că în 1993 regulile pentru scrierea cu î din a în interiorul cuvintelor au fost numite „regulile Sextil Pușcariu”, deși acesta era adeptul scrierii cu î din i!

Istoria ortografiei - reforma din 1904

Acum mai bine de 100 de ani, profesorii de limba română din țară doreau să se implice în evoluția ortografiei limbii române și acționau constant în această direcție. În mod evident, profesorii erau (ca și acum, probabil) cei care aveau posibilitatea să monitorizeze impactul ortografiei complicate asupra elevilor; și aici trebuie ținut cont de două aspecte:

• la acea vreme, cam 90% din populația României era analfabetă, deci regulile complicate de scriere afectau destul de grav procesul de alfabetizare;
• scrierea o lungă perioadă de timp în alfabetul chirilic și apoi în alfabetul de tranziție creaseră obișnuința scrierii „fonetice”.

Astfel, în 1903, la Congresul Didactic, profesorii s-au pus de acord asupra unor chestiuni importante și au adresat o petiție oficială Academiei. Ce cereau? În principiu trecerea la o scriere conformă cu rostirea:

1. Crearea unui dicționar ortoepic – ☑
2. Scrierea cu un singur ă (existau ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ)  – ☑
3. Scrierea cu un singur î (existau â, ê, î, ô, û)  – ☒
4. Scrierea cu un singur ea (se citea [ea] și ea, și é) – ☑
5. Scrierea cu un singur oa (se citea [oa] și oa, și ó) – ☑
6. Scrierea cu un singur z (se citeau [z] și z, și s intervocalic, și litera ḑ) – ☑
7. Scrierea cu un singur șt (se citea [șt] și șt, și  sc urmat de e sau i) – ☑
8. Renunțarea la epurarea sistematică a limbii – ☑

În afară de punctul 3 (care a fost, totuși, în vigoare între 1953 și 1992), toate au fost rezolvate: 2, 4, 5, 6 și 7 în 1904 (ca urmare a reformei ortografice), 1 în 1909 (la apariția Dicționarului Ortografic), iar 8 practic odată cu pregătirea proiectului Dicționarului Limbii Române (din 1906).

Oare pe profesorii de română de azi îi mai interesează aspectul ortografiei? Mie nu-mi pare, cel puțin nu am descoperit pe internet o inițiativă similară; dimpotrivă, pare că profesorii s-au transformat în consumatori obedienți ai normelor, fără vreo dorință de implicare!

*bineânțeles

La 25 de ani de la adoptarea ortografiei cu â în loc de î inclusiv TVR-ul face greșeli... De ce? Simplu, pentru că ortografia cu â nu este numai cu â, ci și cu î (adică nu este tocmai simplă 😃, ceea ce explică faptul că redactorul nu a înțeles respectiva regulă): în cazul acesta bineînțeles se scrie cu î în interior pentru că este format din bine și înțeles!

Tîrgu Mureș - numele oficial

    Din 1993, de la nefasta reformă ortografică care a resuscitat o literă moartă și inutilă (â), s-au creat premisele unei abrambureli generale care încetul cu încetul s-a extins. Cea mai cunoscută dintre victime: municipiul Tîrgu Mureș.
    Iată răspunsul primit de la Primăria municipiului Tîrgu Mureș la interpelarea pe care am făcut-o în ideea de a clarifica problema numelui oficial al municipiului:

Bună ziua! 

    Varianta oficială a denumirii municipiului este Tîrgu Mureș. Ortografia denumirii localității noastre este dată de Legea 2/1968, în care apare numele Tîrgu Mureș. Legea aceasta este în vigoare și la această dată, deși potrivit O.U.G. 63/2002, în Art.1 se precizează: ”Atribuirea sau schimbarea de denumiri pentru unități administrative-teritoriale, precum și pentru sate, localități componente ale municipiilor și orașelor, stațiuni balneoclimaterice și stațiuni turistice se face prin lege”. 
    Neclaritățile au apărut de la Hotărârea  Adunării generale a Academiei Române din 17 februarie a 1993, privind revenirea la "â" şi "sunt" în grafia limbii române  (apărută în Monitorul Oficial Nr. 51 din 8 martie 1993). Însă, Academia Română NU emite legi. Prin urmare, norma Academiei nu modifică denumirea localităților în absența unei legi date de Parlamentul României. Ceea ce, până acum nu s-a întâmplat, prin urmare în denumirea localității Tîrgu Mureș avem ”î” și nu ”â”. Pentru explicarea [lipsei N.R.] cratimei, menționăm:
- se scriu separat: numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale, cu structura:substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (Tîrgu Mureș).

Biroul de presă al primăriei

DIR. EXEC. ADJ. DCPFIRU

Pașcan Cosmina-Georgeta

    Trebuie menționat că DOOM² specifică neaplicabilitatea normelor scrierii cu â la nume de persoane, dar nu clarifică dacă regula se aplică pentru toate numele, inclusiv la cele administrative. Totuși, lumea ar trebui să înțeleagă că, după cum nu se poate schimba ortografia limbii în Parlament, nici entitățile administrative nu se pot schimba cu o hotărîre a Academiei Române sau cu ajutorul DOOM²-ul! Pînă la data menționată în răspunsul de mai sus, decretul-lege nr. 100 din 14 martie 1990 specifică clar care este modul prin care se pot modifica denumirile orașelor (și județelor):

ART. 1 - Atribuirea sau schimbarea de denumiri se face de către:
a) a) parlament, pentru județe, municipii, orașe, comune, sate, localități componente ale municipiilor și orașelor și stațiuni balneoclimaterice, la propunerea guvernului;

    Mai mult decît atît, s-ar putea ca unitățile administrative care și-au modificat de capul lor numele (dau aici drept exemplu județul Dîmbovița și municipiul Tîrgoviște - am căutat o hotărîre a parlamentului pe tema aceasta, dar nu am descoperit nimic) să fie în culpă și de fapt din punct de vedere legal să trebuiască să fie și ele scrise cu î, nu cu â...
    Cu atît mai curios este faptul că CNA-ul a avertizat/amendat anumite televiziuni pentru că au scris Tîrgu Mureș în loc de un așa-zis corect Târgu-Mureș. Sau că în Parlament se dau legi referitoare la un oraș inexistent...

Actualizare:

• pe site-ul Camerei Deputaților se pot găsi toate modificările de nume de unități administrative (toate modifică Legea 2/1968);
• la 3 ani de la „reformă”, într-o lege care redenumea mai multe unități administrative, încă se vorbea de județul Vîlcea, municipiul Rîmnicu Vîlcea, iar numele unui sat devenea Cîrnea!
• la declararea orașului Rîmnicu Sărat ca municipiu nu s-a modificat și numele;

Actualizarea actualizării:

• pe data de 29 noiembrie 2018, la doar 25 de ani de la „reformă”, s-a votat legea 290 care schimba numele oficial al localităților astfel încît să fie cu â, nu cu î! Cam aici a dus lipsa de coloană vertebrală a Academiei și a lingviștilor de la Institutul de lingvistică din București care și astăzi își inventează scuze .

Ortografia străzilor...

    În 1993, retrograda reformă ortografică a intrat ca un tăvălug în administrația locală (vezi și articolul despre numele oficial al municipiului Tîrgu Mureș). Angajații primăriilor s-au grăbit să schimbe plăcuțele străzilor, poșta a modificat de asemenea numele străzilor. Ce mai, ai zice că au făcut o treabă bună!
    Însă dacă te plimbi prin orașele găsești tot felul de străzi ale căror nume sînt ortografiate greșit. Unele, într-adevăr, au scuza că au fost denumite conform ortografiei în vigoare atunci, dar scuza nu se aplică și autorităților. Oricum sînt cîteva care sînt incorecte după orice regulă în vigoare în ultima sută de ani.

str. Lunei - ortografiat greșit (în ultima sută de ani)

    Unul dintre aceste nume este str. Lunei. Fiind scrisă cu literă mare te poți gîndi că poate fi un nume propriu (Lunei) sau genitivul numelui de fată Luna. Dar numele Semiluna sînt convins că nu a fost dat vreunei fete vreodată, așa că putem exclude varianta asta, rămînînd ca singură explicație incompetența...

str. Semilunei - ortografiat greșit (în ultima sută de ani)

    Comisia de atribuire de denumiri din cadrul Prefecturii are o bogată activitate, însă pare-se că nu e deranjată de aspectul ortografic decît atunci cînd își manifestă servilismul în fața cererilor de „sus”, cum ar fi cazul extrem de important pentru națiune al schimbării unei litere cu o altă literă. Ca să fie clar de ce am spus tăvălug, trebuie spus că toate numele proprii au fost „convertite” folosind noua regulă, în ciuda faptului că regula nu se aplică tuturor numelor proprii... Sigur, unele nume necesitau o reparație (de exemplu Emil Gârleanu fusese rebotezat Emil Gîrleanu, spre deosebire de Vasile Pârvan care a rămas scris cu â), dar modul de lucru pare mai curînd haotic decît organizat!

str. Pârgarilor - modificat conform reformei ortografice din 1993

    Pe parcursul „cercetărilor” am descoperit că aberațiile de acest tip există într-un număr mai mare decît am crezut la început (str. Școalei, str. Fîntînei șamd) și că este răspîndită în aproape toate orașele (Timișoara, Brașov, București, Ploiești șamd). Sau, cu nume de orașe, că există calea Timișorii în Arad, deși corect ar fi Timișoarei și strada Târgu Mureș în Timișoara, deși numele oficial al orașului e Tîrgu Mureș.

Monumentul eroilor ceferiști

    Monumentul a fost dezvelit în 1930 și este realizat de renumiții sculptori Cornel Medrea și Ion Jalea.
    Nu am veleități artistice pentru a mă pronunța cu privire la calitatea monumentului, însă cred că oricine își poate da cu părerea despre cele scrise pe placa de marmură:

SLAVA
EROILOR CEFERISTI
CARE S-AU JERTFIT PENTRU
APARAREA ROMANIEI
SI REANTREGIREA
NEAMULUI

   

    O poză mai veche (anii '90) ne relevă faptul că inițial monumentul nu avea această placă. Singura explicație posibilă ar fi, așadar, că cineva a luat din banii contribuabililor pentru a da cu bîta în baltă. Iar cînd corupția se întîlnește cu incultura/prostia, obținem rezultatul de mai sus...
 

Din nou despre î din i și î din a...

    Un utilizator al dexonline întreabă care au fost motivele pentru care în 1953 s-a hotărît folosirea peste tot a lui î (adică s-a renunțat la â)

    Motivele pentru care s-a rămas numai la î este unul cît se poate de simplu: avem un alfabet fonetic, deci pe cît se poate trebuie folosită o singura literă pentru un singur sunet.

Inițial, după tranziția alfabetului chirilic la cel latin, existau 5 litere diferite pentru „î”:

•     â: vênt (vînt < vêntus),
•     ê: têněr (tînăr < tenerus),
•     î: rîde (de la ridet),
•     ô: fôntână (fîntînă - fontana) și
•     û: adûnc (adînc - aduncum).

    Litera ô nu a fost foarte folosită, în 1904 s-a renunțat la ê și û, în 1953 s-a renunțat la â. Evident, acestea nu au fost singurele modificări aduse ortografiei în reformele respective, ci doar cele legate de litera „î”.

    Pînă la urmă s-a ales „î” deoarece este un i posterior (scriindu-se /ɨ/ în alfabetul fonetic internațional) și pentru că semăna foarte bine cu caracterul chirilic ꙟ – simplificat ↑ pentru browserele care nu conțin caracterul respectiv.

    Abia în 1965 s-a făcut o concesie „patriotică” și s-a revenit la â pentru familia de cuvinte a lui român (în perioada 1953-1965 scriindu-se Romînia și romîn).

Foarte interesante sînt articolele despre acest subiect scrise de:

• Alf Lombard (coautor al singurului dicționar morfologic român):
• Constantin Manea
• Dumitru Irimia
• George Pruteanu
• Ștefan Cazimir
• Mihai Floarea
• Alexandru Niculescu
• Ioan Bogdan Lefter (de unde aflăm cum au votat singuri doi lingviști prezenți la adoptarea hotărîrii din 1992)

    Mai trebuie să menționez că reforma din 1993 nu a fost o revenire la cea din 1932, deoarece „regulile Sextil Pușcariu”:

• erau mai coerente cu forma cuvintelor derivate, păstrîndu-se și î-ul final din derivate, nu numai cel inițial (astfel, de la a coborî se forma coborîre, nu coborâre);
• păstrau pronunțarea lui sunt și suntem cu î (ca în sînt și sîntem), nu cum (greșit din toate punctele de vedere) recomandă DOOM2, cu u;

Mică istorie a lui î/â și sînt/sunt

    Un text al academicianului Alexandru Graur, din Limba literară, Colecția „Știința pentru toți”, nr. 68, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1979, pp. 55-58 via Béranger (blog închis).

Sunt vs. sînt şi â vs. î

Un mai vechi articol al lui Alf Lombard despre ortografia lui sunt (sau sînt) și a lui â (sau î). De foarte bun simț, însă, din păcate, vocea lui (și a altor lingviști eminenți) nu a fost auzită. Dar plăcerea citirii articolului cred că e mare și acum, la mulți ani după apariția lui.