TRANSLITERAȚIE, transliterații, s.f. Transpunere, transcriere dintr-un alfabet în altul a unui text scris, redîndu-se literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie, fără a se ține seama de eventualele deosebiri de ordin fonetic dintre semnele celor două alfabete. – Din fr. translittération, lat. translitteratio.
De multă vreme (mai exact din 1993, de la schimbarea normei ortografice care a rostogolit piatra care a creat avalanșa) există o lipsă de organizare, ca să nu zic haos în scrierea numelor străine, în special a celor provenite din alte alfabete. Iar dacă ne așteptăm la asta pentru ideogramele chinezești, cu numele rusești sau bulgărești ar părea că este mult mai simplu.
De fapt a fost. Pînă în 1993. Poate şi un pic după. Pînă atunci, prima ediție a DOOM-ului și Îndreptarul Ortografic ofereau pentru aceste limbi o mapare simplă pentru transliterație. După hotărîrea Academiei, care nu oferea nici un fel de clarificare în acest sens (vezi textul hotărîrii folosind linkul de mai sus), împreună cu degradarea nivelului de cultură jurnalistică a condus la importarea din Occident a transliterațiilor specifice limbilor respective, dar total neadecvate limbii române.
De aceea azi nu mai există Gorbaciov ci mai curînd Gorbachev, nu mai avem Cebîșev (sau Cebîșiov dacă ne-am lua după pronunție), ci Chebyshev sau Tchebysheff. Deranjant, chiar puțin frustrant. Însă lovitura de grație a dat-o folosirea â pentru aceste transliterații. De aceea vedem struțo-cămile precum canalul Bâstroe.
Pînă la apariția DOOM2-ului, în 2005, pentru aceste nume puteam să ne facem că sărim peste conținutul hotărîrii Academiei privind scrierea cu „sunt” și „â”, iar transliterația lui ы în î. Însă, din motive neînțelese, DOOM2-ul se face că nu este un domeniu de interes pentru ortografie, lăsînd totul în mîna unor neclare standarde internaționale. Iată ce zice onor DOOM2 (pagina LII), în 2.5. Scrierea și pronunțarea numelor proprii străine:
Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii și a cuvintelor scrise cu alte alfabete (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu alte tipuri de sisteme de scriere (din chineză, japoneză ş.a.) există norme internaționale (dintre care unele au fost adoptate și ca standarde românești), precum şi sisteme proprii ale țărilor respective: chin. Beijing [Beigin] (scris şi pronunțat în trecut și la noi Pekin), ar. Marrakech [Marakeș], jap. Okinawa [Ochinava], rus. Onega, Tolstoi.
Atît și nimic mai mult. Mesajul pe care l-am primit eu de la colectivul redacțional a fost „descurcați-vă singuri, fraților, că noi avem treburi mai importante”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu