Din nou despre î din i și î din a...

    Un utilizator al dexonline întreabă care au fost motivele pentru care în 1953 s-a hotărît folosirea peste tot a lui î (adică s-a renunțat la â)

    Motivele pentru care s-a rămas numai la î este unul cît se poate de simplu: avem un alfabet fonetic, deci pe cît se poate trebuie folosită o singura literă pentru un singur sunet.

Inițial, după tranziția alfabetului chirilic la cel latin, existau 5 litere diferite pentru „î”:

•     â: vênt (vînt < vêntus),
•     ê: têněr (tînăr < tenerus),
•     î: rîde (de la ridet),
•     ô: fôntână (fîntînă - fontana) și
•     û: adûnc (adînc - aduncum).

    Litera ô nu a fost foarte folosită, în 1904 s-a renunțat la ê și û, în 1953 s-a renunțat la â. Evident, acestea nu au fost singurele modificări aduse ortografiei în reformele respective, ci doar cele legate de litera „î”.

    Pînă la urmă s-a ales „î” deoarece este un i posterior (scriindu-se /ɨ/ în alfabetul fonetic internațional) și pentru că semăna foarte bine cu caracterul chirilic ꙟ – simplificat ↑ pentru browserele care nu conțin caracterul respectiv.

    Abia în 1965 s-a făcut o concesie „patriotică” și s-a revenit la â pentru familia de cuvinte a lui român (în perioada 1953-1965 scriindu-se Romînia și romîn).

Foarte interesante sînt articolele despre acest subiect scrise de:

• Alf Lombard (coautor al singurului dicționar morfologic român):
• Constantin Manea
• Dumitru Irimia
• George Pruteanu
• Ștefan Cazimir
• Mihai Floarea
• Alexandru Niculescu

    Mai trebuie să menționez că reforma din 1993 nu a fost o revenire la cea din 1932, deoarece „regulile Sextil Pușcariu”:

• erau mai coerente cu forma cuvintelor derivate, păstrîndu-se și î-ul final din derivate, nu numai cel inițial (astfel, de la a coborî se forma coborîre, nu coborâre);
• păstrau pronunțarea lui sunt și suntem cu î (ca în sînt și sîntem), nu cum (greșit din toate punctele de vedere) recomandă DOOM2, cu u;