- la acea vreme, cam 90% din populația României era analfabetă, deci regulile complicate de scriere afectau destul de grav procesul de alfabetizare;
- scrierea o lungă perioadă de timp în alfabetul chirilic și apoi în alfabetul de tranziție creaseră obișnuința scrierii „fonetice”.
Astfel, în 1903, la Congresul Didactic, profesorii s-au pus de acord asupra unor chestiuni importante și au adresat o petiție oficială Academiei. Ce cereau? În principiu trecerea la o scriere conformă cu rostirea:
- Crearea unui dicționar ortoepic – ☑
- Scrierea cu un singur ă (existau ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ) – ☑
- Scrierea cu un singur î (existau â, ê, î, ô, û) – ☒
- Scrierea cu un singur ea (se citea [ea] și ea, și é) – ☑
- Scrierea cu un singur oa (se citea [oa] și oa, și ó) – ☑
- Scrierea cu un singur z (se citeau [z] și z, și s intervocalic, și litera ḑ) – ☑
- Scrierea cu un singur șt (se citea [șt] și șt, și sc urmat de e sau i) – ☑
- Renunțarea la epurarea sistematică a limbii – ☑
În afară de punctul 3 (care a fost, totuși, în vigoare între 1953 și 1992), toate au fost rezolvate: 2, 4, 5, 6 și 7 în 1904 (ca urmare a reformei ortografice), 1 în 1909 (la apariția Dicționarului Ortografic), iar 8 practic odată cu pregătirea proiectului Dicționarului Limbii Române (din 1906).
Oare pe profesorii de română de azi îi mai interesează aspectul ortografiei? Mie nu-mi pare, cel puțin nu am descoperit pe internet o inițiativă similară; dimpotrivă, pare că profesorii s-au transformat în consumatori obedienți ai normelor, fără vreo dorință de implicare!
Un comentariu:
In contextul actual al internetului, mi se pare oportună reluarea discuției asupra reformării sau actualizării ortografiei limbii române. Cum ziceai, pare că nu mai e cine să aducă vorba despre asta.
Trimiteți un comentariu