tibia (și peroneul)

    Unul dintre cuvintele intrate în vocabularul maselor sub o formă greșită este numele osului cunoscut sub denumirea populară de „fluierul piciorului” și anume tibia (care în latină chiar asta înseamnă: fluier, flaut). Tibia și nu tibie cum ziceam mai sus că este încetățenit. Sigur, ar fi complicat să găsim sursele propagării formei incorecte, însă similitudinea cu forma de feminin articulat este evidentă oricui (iar faptul că în general se folosește forma articulată tibia, mărește probabilitatea ca forma nearticulată să fie extrapolată regresiv la *tibie).

Tibia

    Chiar zilele trecute am primit o reclamație din partea unui utilizator al dexonline.ro care chiar era convins că a găsit o lipsă în definițiile noastre. Oficial nu există nici o eroare, tibia fiind forma corectă: asta e forma originală, latinească, așa a fost preluat din franceză, însă din punctul de vedere al logicii (și coerenței) există o mică problemă. Spre deosebire de celelalte cuvinte la care există o diferență între forma oficială și cea folosită, aici există cîteva puncte de reper pentru a putea face o evaluare ceva mai valoroasă decît conservatorismul vehement „nu schimbăm nimic, că așa ziceau înaintașii noștri” sau heirupismul democratic „vox populi, vox Dei! toată lumea zice așa – așa e corect”. Anume faptul că cuvîntul este specializat, folosit în jargonul medical și, mai mult, face parte dintr-o clasă de cuvinte: oasele scheletului uman.

    Așadar, ar fi de așteptat să fie ușor de stabilit de ce (sau dacă) tibia este forma care trebuie să fie corectă și menținută. Din păcate, numele oaselor sînt un amestec de latină și română: avem și humerus (forma de cuvînt latinesc) și coastă (moștenit) dar și coccis (latinesc/franțuzesc coccyx dar românizat) sau claviculă (latinesc clavicula, franțuzesc clavicle dar românizat), astfel că cel mai puternic argument cade. Dacă ne luăm după humerus, rămîne tibia, dacă ne luăm după claviculă formăm tibie.
    Încercînd să dau de capăt problemei folosindu-mă de jargonul medical în uz, m-am afundat și mai rău: tibia și tibie au ocurențe aproximativ egale. Inclusiv există dicționare medicale care au ca intrare forma tibie. Ca ultim resort pentru validarea uneia dintre forme (în afara raportării la uzul popular) ar mai rămîne regularitatea paradigmei. Aici este cîștigătoare, de departe, forma („incorectă” după canoane) tibie. Ceea ce face curioasă decizia (sau indecizia) Academiei, care păstrează exclusiv forma tibia (deși forma tibie e și mai regulată și mai des folosită), însă acceptă dublete sau forme neregulate sprijinindu-se pe argumentul folosirii de către mase a formei acceptate (cum ar fi pluralul cireși de la cireașă).

Editare ulterioară: pînă la urmă, în 2022, DOOM3 a acceptat forma tibie!

indigen

    Citind un anunț interesant de la NASA am ajuns la un articol despre acest lucru. Lăsînd la o parte
faptul că autorul (din necunoaștere sau din dorința de senzațional) a folosit un titlu fără legătură cu realitatea, un paragraf m-a frapat. Citez:

Microbul, denumit GFAJ-1, este indigen lacului Mono, care este caracterizat de o concentrație ridicată de arsen și o salinitate foarte mare.

Comparați definiția:

INDIGÉN 1. adj., s. m. și f. (Persoană) care este originară dintr-o anumită țară, născută într-o anumită țară, de baștină; băștinaș, autohton, pământean. 2. Adj. (Despre animale, plante, mărfuri etc.) Care crește sau se produce în propria țară.

cu cea a cuvîntului potrivit:

ENDÉMIC, adj. (Despre plante sau animale) Care trăiește numai pe un anumit teritoriu; 

    Din nou, eroarea se datorează (cu mare probabilitate) traducerii mecanice (în limba engleza indigenous și endemic sînt sinonime parțiale spre deosebire de română). De remarcat și exprimarea (probabil o hipercorectitudine) indigen lacului X  – puține adjective acceptă determinanți în dativ – dar asta ar putea reprezenta o altă potențială sursă a greșelii: inițial s-a folosit propriu, particular iar după aceea s-a căutat o formă mai pretențioasă (întreprindere care s-a soldat, evident, cu un eșec)...

*hazardant

    În acest articol din RL online se face referire (de multiple ori, ceea ce mă face să cred că nu e o greșeală de tipar) la cuvîntul hazardant:

Deși este o măsură bună, nu poate fi luată în acest moment. Este *hazardant acum, măsura poate fi luată în următorii doi trei ani", a spus președintele CMR.

    Este evident că, cel puțin conform dicționarului, ar fi trebuit folosit cuvîntul hazardat:

HAZARDÁT, -Ă, hazardați, -te, adj. Periculos, riscant, cu rezultate nesigure. – V. hazarda.

    Situația este cu atît mai curioasă cu cît sufixul -ant (un fel de echivalent al participiului prezent activ din limba latină) nu este nici pe departe la fel de întîlnit în limba română precum cel al participiului românesc – este folosit practic numai în împrumuturile din limba franceză – deci nu se pune problema unei contaminări. Explicațiile posibile ar fi: fie folosirea unui barbarism de sorginte franțuzească (hasardant, dar în limba franceză h-ul nu se citește, iar consoana finală așijderea...), fie contaminarea cu sinonimul riscant (tocmai am găsit un contraexemplu pentru forma de participiu activ: ăsta vine din germană!) pe fondul unei hipercorectitudini (sensul lui hazardat „consonează” cu sufixul -ant).

    În fine, mie îmi pare similară greșeala (dar în sens invers) cu folosirea greșită a lui *grizonat în locul lui grizonant. Aici vorbitorii observă (nejustificat) un participiu (în ciuda faptului că nu există nici un verb a grizona)...

prim-ministru

    Un domn jurnalist ne prezintă într-un articol dintr-un cotidian „quality” punctul de vedere al unui politician, iar din punct de vedere jurnalistic o face corect oferindu-ne un citat lămuritor. Din păcate din punct de vedere o face extrem de greșit:

 şi a spus că nu pot doamnele, că nu are cum să fie *primi miniștrii.

    Chiar dacă jurnalistul a vrut să ne redea prin acest citat incapacitatea notorie a politicianului respectiv de a gestiona limba română (în speță necunoașterea folosirii pluralului lui prim-ministru) a reușit să își dea singur cu tesla în zonele sensibile prin folosirea pluralului articulat al cuvîntului ministru care nu își are locul acolo.
    Oricît de agramat ar fi politicianul cu pricina, cînd vorbește, are un imens avantaj: nu trebuie să folosească cratime sau să aleagă între un i și doi i... De aceea probabil, cel puțin în trecut, cei care scriau erau aleși dintre cei care aveau abilitate în mînuirea cuvintelor.

*fatea-scunselea

    Acesta este noua grafie a popularului joc „de-a v-ați ascunselea” propusă de un domn pe site-ul SmartWoman ... Deși autorul nu este nici woman, nici smart (cel puțin așa spun dovezile circumstanțiale) greșeala (perseverent repetată pe parcursul articolului) pe care o face e interesantă din perspectivă lingvistică.

    Cred că nu greșesc cînd afirm că fiecare dintre noi a jucat „fațea” pe cînd eram mici (că așa pronunțau toți copiii), însă la fel de sigur toată lumea sesiza lexemul „ascunselea” care de fapt era și al doilea nume scurt al jocului de-a v-ați ascunselea.
    În orice caz, cu un pic de cultură generală (nu degeaba se face în liceu Tudor Arghezi), un pic de bun simț al limbii (cratimele au și ele un rost, nu se pun oriunde) și consultarea dicționarului cînd nu ești sigur de ceva (nu există cuvîntul „fațea” și nici „-scunselea” nu pare prea credibil) ar fi ajutat evitarea penibilei expuneri pe internet...