virgula înainte de și

    În mod evident, nu trebuie să aștept o săptămînă pentru a vă oferi continuarea articolului lui Alexandru Graur despre virgulă...

Despre virgulă, de Alexandru Graur

    Un articol despre virgulă publicat de Alexandru Graur, acum mai bine de 80 de ani, în ziarul Adevărul!

salutar

Apropo de vîlva creată de emisiunea „salutară” de la Antena 3, îmi permit să ofer explicația oferită de Alexandru Graur în al său Dicționar al greșelilor de limbă (acest dicționar este deja pe lista dexonline pentru a fi importat!):

salutar nu înseamnă „de salutare” (n.r. nici „de salutat”), ci „prielnic sănătății, salvator”. A saluta, la început, în limba latină, însemna „a ura sănătate”.

Actualizare: linkul inițial către filmulețul care ilustra episodul nu mai funcționează, astfel că îl puteți viziona aici:

De menționat că gafa „acea decapitare a unor oficiali din minister” a scăpat analizei, deși, în opinia mea, este mai gravă decît etimologia populară din cazul lui salutar (exprimarea deficitară se datorează obișnuinței de a folosi șabloane precum decapitare fără a le trece prin filtrul minții).

E de înțeles că Mihai Gâdea a comis-o, dar neagă evidențele, însă de ce Adriana Săftoiu dorește să dea cu bîta în baltă este un mister.

Din nou despre î din i și î din a...

    Un utilizator al dexonline întreabă care au fost motivele pentru care în 1953 s-a hotărît folosirea peste tot a lui î (adică s-a renunțat la â)

    Motivele pentru care s-a rămas numai la î este unul cît se poate de simplu: avem un alfabet fonetic, deci pe cît se poate trebuie folosită o singura literă pentru un singur sunet.

Inițial, după tranziția alfabetului chirilic la cel latin, existau 5 litere diferite pentru „î”:

•     â: vênt (vînt < vêntus),
•     ê: têněr (tînăr < tenerus),
•     î: rîde (de la ridet),
•     ô: fôntână (fîntînă - fontana) și
•     û: adûnc (adînc - aduncum).

    Litera ô nu a fost foarte folosită, în 1904 s-a renunțat la ê și û, în 1953 s-a renunțat la â. Evident, acestea nu au fost singurele modificări aduse ortografiei în reformele respective, ci doar cele legate de litera „î”.

    Pînă la urmă s-a ales „î” deoarece este un i posterior (scriindu-se /ɨ/ în alfabetul fonetic internațional) și pentru că semăna foarte bine cu caracterul chirilic ꙟ – simplificat ↑ pentru browserele care nu conțin caracterul respectiv.

    Abia în 1965 s-a făcut o concesie „patriotică” și s-a revenit la â pentru familia de cuvinte a lui român (în perioada 1953-1965 scriindu-se Romînia și romîn).

Foarte interesante sînt articolele despre acest subiect scrise de:

• Alf Lombard (coautor al singurului dicționar morfologic român):
• Constantin Manea
• Dumitru Irimia
• George Pruteanu
• Ștefan Cazimir
• Mihai Floarea
• Alexandru Niculescu
• Ioan Bogdan Lefter (de unde aflăm cum au votat singuri doi lingviști prezenți la adoptarea hotărîrii din 1992)

    Mai trebuie să menționez că reforma din 1993 nu a fost o revenire la cea din 1932, deoarece „regulile Sextil Pușcariu”:

• erau mai coerente cu forma cuvintelor derivate, păstrîndu-se și î-ul final din derivate, nu numai cel inițial (astfel, de la a coborî se forma coborîre, nu coborâre);
• păstrau pronunțarea lui sunt și suntem cu î (ca în sînt și sîntem), nu cum (greșit din toate punctele de vedere) recomandă DOOM2, cu u;

corectura, bat-o vina...

    Într-un singur articol găsit pe site-ul unui ziar „quality” găsim măcelărită limba română într-un mod înfiorător:

    Despre muta cum liquida am mai scris aici, iar despre diferența dintre or și ori aici, așa că nu am prea multe de adăugat (despre cum se folosește virgula, o altă necunoscută a autorilor articolului, voi publica ceva pe dexonline.ro). Totuși nu pot trece cu vederea a nu știu cîta masacrare a limbii care are loc în ziarele care se auto-denumesc „quality”. O fi chiar atît de scump un corector?!