*înșeală

Titlu mare în România Liberă (care se vrea quality) - vezi articolul:

Cred că ar fi cazul să angajeze și niște corectori quality (de azi dimineață - sînt cel puțin 12 ore de cînd stă pe net) care să știe să conjuge corect verbul a înșela...

*Ștekelenburg și *Șnaidăr

    Cum zilele acestea Cupa Mondială de fotbal este unul dintre evenimentele care a acaparat cea mai mare parte a programelor TV se subînțelege că este și sursa cea mai serioasă de greșeli (am părăsit în fine zona programelor de știri...). Și cum ortografia olandeză pare a fi mai complicată pentru comentatorii noștri decît regulamentul de rugby, la meciurile Olandei ți se inculcă o anume senzație că joacă Germania, iar cei de la regie au afișat greșit steagul echipei (noroc că echipamentul portocaliu este inconfundabil!).
    În fruntea clasamentului celor care li s-a „măcelărit” numele au fost Stekelenburg (portarul) și Sneijder care au primit poreclele din titlu (deși în cazul lor se citește aproximativ cum se scrie, mai puțin j-ul care este iotul clasic vest-european și g-ul final care ar trebui sa fie aproape imposibilul de pronunțat h expirat olandez, ceva similar lui h din vlah sau hrib).
    Mă întreb dacă comentatorul cu pricina nu a avut bunul simț să verifice și el pe net cum se pronunță (linkurile sînt ușor de găsit, nu îți ia mai mult de 20 de secunde să afli ce și cum) și, mai mult, dacă TVR-ul chiar nu s-a putut organiza astfel să genereze pentru toți comentatorii săi o listă a pronunțiilor aproximative ale jucătorilor de la mondial (că bănuiesc că respectivii nu sînt PFA sau plătiți cu drepturi de autor :D). 700 de jucători nu ar trebui să îi ia unul documentarist serios mai mult de două zile de lucru, iar timpul pierdut scutește televiziunea de situații jenante create de pronunții habarnamiste...
    Sigur, dacă ne dorim un pic mai mult de la viață, ajungem la întrebarea generalizatoare: Cum pronunțăm numele străine? Din păcate deocamdată nu am descoperit nici o rețetă, așa că nu pot recomanda decît căutarea pe internet:  DOOM2 nu ne poate ajuta în nici un fel, iar DOOM are un număr limitat de nume (unele avînd o pronunție de-a dreptul dubioasă)...

Perle din Constituția României - episodul al II-lea

    Acum ceva timp am început să iau la puricat Constituției României și am început cu articolul 68. Nu  departe găsim următorul articol:

ARTICOLUL 69: Mandatul reprezentativ

      (1) În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului.
      (2) Orice mandat imperativ este nul.

unde descoperim o altă minune!
    Titlul articolului incriminat sună promițător! Ne uităm repede în dicționar și, cum nu găsim expresia cu pricina descoperim că mandat nu poate fi decît: Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; iar reprezentativ nu poate fi decît varianta: Care reprezintă o colectivitate și acționează în numele ei, fiind constituit prin alegeri. Putem conchide astfel că mandatul reprezentativ este probabil mandatul pe care îl primește alesul prin vot pentru a acționa în numele acesteia în Parlament!
    Cum al doilea alineat aduce vorba de mandat imperativ căutăm și această expresie în dicționar. NU o găsim, deci vedem ce înseamnă imperativ. Ca adjectiv, înseamnă fie: 1. care exprimă un ordin; poruncitor fie 2. care se impune ca o necesitate absolută. Ca să am conștiința împăcată, am aruncat o privire și în Dicționarul Tezaur al Limbii Române (da, ăla mare, în 17 volume) și rezultatul nu a fost mult diferit.
    Menționez că toate inferențele făcute sînt din prisma unui om care vrea să respecte legea ca la carte (ba chiar ca la dicționar).  Mai mult, după cum zice principiul de drept nemo censetur ignorare legem care mai pre dulcea limbă românească înseamnă ceva de genul ultimului alineat din articolul 51 Cod Penal:

Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

    Nu în ultimul rînd, există o lege privind normele de tehnică legislativă (24/2000) care la articolul 36, alineatul (3) zice:

(3) Termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sînt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea.

Cum în Constituție nu e vorba de vreun domeniu particular, atunci bănuiesc că nu poate fi vorba de termeni de specialitate (ca să fiu sincer și legea 24/2000 își dă singură cu tesla-n alineate pentru că nici ea nu respectă ce propovăduiește. Dar asta într-un episod viitor).
   Descoperim, astfel, în acest mic, dar zburdalnic articol al Constituției:

• [lipsă de consistență] deși amintit în titlu, în cele două alineate nu se specifică nimic de mandatul reprezentativ (iar oricît am fi de lacși în aprecierea limbii române, non-imperativ nu înseamnă automat reprezentativ);
• [lipsă de logică] se folosesc sintagme nedefinite în dicționarele de uz curent. Avînd în vedere că cel puțin Constituția ar trebui să fie clară inclusiv pentru cei fără pregătire în domeniu, în cel mai rău caz ar trebui definiți termenii neclari la începutul Constituției (în cel mai bun caz ar trebui să se folosească numai sintagme cu acoperire în DEX);
• [lipsă de claritate] se poate presupune că mandatul în cauză este cel de deputat sau senator, sigur, însă legea trebuie să fie clară și să nu lase loc de interpretări;
• [lipsă de claritate] pentru mandat imperativ, sintagmă neexistentă în dicționar, nici măcar nu se poate deduce înțelesul (nu am găsit nici măcar un dicționar de drept să o explice);
• [lipsă de consistență] mai mult, nu este clar cine este imperativ. În principiu, pornind de la presupunerea că alegătorul oferă mandatul deputatului sau senatorului, ar trebui ca acesta să aibă posibilitatea să își poată impune cumva „imperativitatea” (chestie imposibilă, deci și alineatul cu pricina e cam în plus). Ar fi fost mult mai simplu să se explice clar că dacă votezi cu cineva, atunci ăla poa' să facă ce vrea în Parlament, inclusiv să se supună „imperativității” șefului de partid;
• [lipsă de coerență] în alineatul al doilea entitatea mandat plutește în neant; cu puțină „bunăvoință” putînd fi invocat în orice circumstanță în care este implicat un mandat (inclusiv cel poștal :D);

    Ar mai trebui adăugat și faptul că primul alineat este lipsit de sens atît timp cît nu se poate verifica modul în care deputații și senatorii sînt în serviciul poporului (și ce se întîmplă dacă se dovedește că nu sînt).

Ce ați zice ca primele articole din Constituție să fie ca mai jos?

1. Legile din România se supun legilor logicii tradiționale;
2. Legile din România vor folosi cuvintele limbii române cu sensurile în vigoare la data apariției legii;
3. Orice lege care se dovedește ambiguă sau incoerentă devine nulă pînă la fixarea problemelor;

Și mai bine ar fi ca textele legislative să fie adnotate (inclusiv sensurile cuvintelor să fie fixate pentru a nu lăsa loc interpretărilor răuvoitoare). Da, știu, se vor invoca o groază de blablablauri și imposibilitatea implementării unei asemenea grozăvii, dar la cîtă birocrație există în procesul legislativ, aceasta activitate ar trece aproape neobservată.

„știri actuale” (sic!)

Acesta este titlul paginii de actualități a site-ului Realitatății TV. Prea multe comentarii sînt de prisos...

ȘTÍRE, știri, s.f. 1. Veste, informație; noutate.

ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de față. 

Deci, clar, este vorba de noutățile care se petrec în prezent, în acest moment! Noutățile care s-au petrecut în trecut nu apar aici!

Stephen King

    Tocmai am auzit la radio reclama ultimei cărți a lui Stephen King. M-a „impresionat” pronunția simpatică, ceva de genul furculision, „stefăn”, în locul celei obișnuite care e ceva de genul „stivăn”, cu i-ul lungit și ă-ul foarte scurt ( IPA: /ˈstiːvən/ ). 
    Nu sînt adeptul pronunțărilor forțate în limba română, dar varianta corectă e și mai simplă și nu necesita decît o mică documentare (maxim 3 minute).

Cine-i Hadrian, mînca-ți-aș?

Coperta primei ediții (1983)

    De mai mult timp plănuiam un mic text legat de popularizarea unei enormități culturale (vezi titlul). Un articol de pe net mi-a dat impulsul necesar, prin titlul său un pic exaltat:

De la Valul lui Hadrian la Zidul din Milano. Cum au redevenit românii barbari

    Lăsînd la o parte stranietatea primului nume – prima oară am crezut că e vorba de un mixaj voit între Valul lui Traian (în principiu din România) și Zidul lui Adrian (din Marea Britanie), însă textul nu mi-a permis să îmi mențin presupunerea – și inexactitatea informațiilor, m-a surprins folosirea struțo-cămilei Hadrian pentru numele împăratului Hadrianus (adică Adrian mai pre românește).
    Cum ziceam mai sus, struțo-cămila a fost creată (cel puțin din cunoștințele mele) prin anii '70 de partea francofonă a umanioarelor (fiind clară omisiunea că „h”-ul nu se pronunță în limba franceză) și desăvîrșită prin anii '90 în laboratoarele secrete ale editurii Humanitas, la publicarea Memoriilor lui Hadrian de Marguerite de Yourcenar. În original este Mémoires d'Hadrien, deci cu numele „franțuzit”, ceea ce ar conduce la varianta echivalentă din română, Adrian. Probabil că titlul Memoriile lui Adrian i-a părut nevandabil editorului și a folosit ciudățenia existentă deja într-un anume grad.

    Conform DOOM (deoarece DOOM2-ul nu se obosește prea tare și, oricum, la data primei ediții, DOOM era în plină vigoare) și regulilor de bun simț ale adaptării numelor împăraților romani, Hadrianus va fi lăsat ca atare sau va fi folosită adaptarea tradițională – Adrian. 

Hadrianus în DOOM

    Pe lîngă argumentele de tip DOOM, argumentul suprem ține de fonetica limbii române, Hadrian nesunînd deloc românește, sau, în cazul cel mai bun, avînd un accent foarte colorat...

*pivotal

Aflăm din România liberă că:

Madeleine Albright [...] consideră că România[...] „poate juca un rol *pivotal pentru consolidarea transformărilor necesare avansării parcursului european al ţărilor din Balcani”, potrivit MAE, citat de NewsIn.

    Este adevărat că stimabila doamnă ar fi putut declara așa ceva, însă a decalrat în limba engleză. Unde cuvîntul pivotal există, spre deosebire de limba română. Bun, este dreptul fiecărui vorbitor de limba română să construiască cum vrea cuvinte atît timp este înțeles de ceilalți, însă construind pivotal din pivot și sufixul -al ar însemna pentru orice român (era să zic intelectual mediu din București! ) „care se referă la pivot” sau „care aparține pivotului”. Sensul acesta există, sigur, și în limba engleză, însă din contextul citat reiese destul de clar sensul „de importanță vitală”, așadar folosirea ca atare nu-și prea are rostul. Mai ales că se poate exprima foarte simplu în limba română!

    De remarcat și faptul că pe parcursul descris de autorul textului (binecunoscutul „RL online” :D...): MAE, NewsIn, România liberă nu s-a găsit nimeni care să corecteze exprimarea. Oare și corectorii/editorii au avut grevă azi?