Un utilizator al dexonline întreabă care au fost motivele pentru care în 1953 s-a hotărît folosirea peste tot a lui
î (adică s-a renunțat la
â)
Motivele pentru care s-a rămas numai la î este unul cît se poate de simplu: avem un alfabet fonetic, deci pe cît se poate trebuie folosită o singura literă pentru un singur sunet.
Inițial, după tranziția alfabetului chirilic la cel latin, existau 5 litere diferite pentru „î”:
- â: vênt (vînt < vêntus),
- ê: têněr (tînăr < tenerus),
- î: rîde (de la ridet),
- ô: fôntână (fîntînă - fontana) și
- û: adûnc (adînc - aduncum).
Litera
ô nu a fost foarte folosită, în 1904 s-a renunțat la
ê și
û, în 1953 s-a renunțat la
â. Evident, acestea nu au fost singurele modificări aduse ortografiei în reformele respective, ci doar cele legate de litera „î”.
Pînă la urmă s-a ales „î” deoarece este un
i posterior (scriindu-se /
ɨ/ în alfabetul fonetic internațional) și pentru că semăna foarte bine cu caracterul chirilic ꙟ – simplificat ↑ pentru browserele care nu conțin caracterul respectiv.
Abia în 1965 s-a făcut o concesie „patriotică” și s-a revenit la
â pentru familia de cuvinte a lui
român (în perioada 1953-1965 scriindu-se
Romînia și
romîn).
Foarte interesante sînt articolele despre acest subiect scrise de:
Mai trebuie să menționez că reforma din 1993 nu a fost o revenire la cea din 1932, deoarece „regulile Sextil Pușcariu”:
- erau mai coerente cu forma cuvintelor derivate, păstrîndu-se și î-ul final din derivate, nu numai cel inițial (astfel, de la a coborî se forma coborîre, nu coborâre);
- păstrau pronunțarea lui sunt și suntem cu î (ca în sînt și sîntem), nu cum (greșit din toate punctele de vedere) recomandă DOOM2, cu u;
