dublajul filmelor

    Stupid, dar adevărat, cineva vrea să impună prin lege folosirea dublajului în locul subtitrării (neasigurarea lui ar duce la sancțiuni între 5 și 10 mii de lei, conform legii 504/2002). Am stat un pic și m-am gîndit care să fie motivația din spatele acestei legi (că prima oară orice om cu capul pe umeri se gîndește la acestă lege ca efect al lobby-ului), dar mi-am zis să îi ofer credit autorului acestei propunerei de lege și am studiat expunerea de motive.

    Dacă cineva trage speranță că omul a făcut asta pentru identitatea românească, atunci trebuie să citească expunerea aceasta ca să-i treacă! M-aș fi așteptat ca expunerea să conțină studii despre problema în cauză, analize de impact și evaluări ale efectelor benefice ale schimbării, însă... Nu am obiceiul să fac analize de text, însă aș zice că o compunere a unui premiant de clasa a IV-a este mai bine construită...

    Astfel, primul paragraf, cel care trebuie să ofere motivul (că e doar expunere de motive, nu?) care să își lase amprenta asupra cititorului spune: „Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare folosirea dublării filmelor străine” Lăsînd la o parte limba de lemn și construcția demnă de un premiant din clasa a III-a, uite ca nema motivația... În continuare o dă cu protejarea identității, chestiune reluată ceva mai încolo, motiv pentru care amîn  pe moment taxarea stupidității acesteia.

    Oricum, mă bucur enorm că autorul s-a rezumat la filme, deoarece exista posibilitatea ca (legile putînd fi aprobate și tacit dacă nimănui nu îi pasă de ele) emisiunea în limba maghiară să necesite dublaj în limba română...

    Trebuie să fac aici o mică remarcă lingvistică: folosirea termenului dublare este incorect și inadecvat, neexistînd verbul a dubla cu accepțiunea similară lui dublaj. Sigur, se poate spune că dacă avem dublaj trebuie să existe și un sens corespunzător în verbul a dubla, că doar sînt atîtea cuvinte care vin în pereche: verb, substantiv terminat în -aj. Totuși, există contraargumente solide:

1. Există o mulțime de substantive terminate în -aj pentru care nu există verb corespunzător: siaj, gramaj, procentaj;
2. Verbul a dubla are deja un sens asociat filmelor – „înlocuirea titularului unui rol” – motiv pentru care supraîncărcarea cuvîntului cu un sens în același domeniu ar fi pernicioasă;
3. Nici un dicționar nu înregistrează acest sens pentru a dubla;

    Paragraful următor e delicios: „Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi™, care ulterior vor fi asimilate de populație. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj și ajung să fie considerate ca termini (sic!) obișnuiți. Din această cauză, limba română se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identității naționale.”

    În primul rînd să remarcăm că și am dovedit mai sus (dublare vs. dublaj) că și propunerea legilor, deci conform logicii contorsionate a cantautorului (ha! ce joc de cuvinte involuntar mi-a ieșit: cantautor de legi!) trebuie să evităm acest lucru.
  
    De asemena, trebuie musai să facem presupuneri despre haosul din mintea autorului:

1. Cuvintele noi™ sînt rele, mai ales dacă sînt asimilat de populație. Mama lor de neologisme! Niciodată nu am știut ce înseamnă!
2. Subtitrarea e nocivă!  Adevărul e că nu pot citi atît de repede să fiu sigur că acolo apar cuvinte noi, dar, tocmai de aceea, trebuie să avem dublaj!
3. După ce limba asimilează un cuvînt, se poate întîmpla ceva și mai rău: să fie folosite din ce în ce mai des în limbaj! Și în loc să rămînă cuvinte noi™ se metamorfozează în termeni obișnuiți™ și pot apărea și în dicționare, ceea ce duce la deteriorarea limbii române!
4. Cuvintele noi™ dăunează grav identității naționale;
5. Concluzie: scrisul e rău, că poți învăța cuvinte noi™ care fac rău. Cică dacă folosești prea des cuvinte noi™ poți orbi!

    Din nou cartonaș galben (și după cum se știe, la două galbene primești roșu și ești eliminat): afectare are deja un sens modificat („artificialitate, prețiozitate”) și ca atare trebuie utilizat cu grijă ca infinitiv lung (sau ca substantiv provenit din acesta). În orice caz, se face aceeași eroare ca mai sus: trecerea de la o categorie la alta avînd convingerea păstrării tuturor sensurilor (dacă aveți vreun dubiu asupra acesteia încercați să vă amintiți cînd ați folosit ultima oară mîncare cu sensul provenit de la a mînca = „a avea furnicături în anumite zone ale trupului”).

    Sigur, există o mică probabilitate ca omul să dorească să se refere la barbarisme, însă din context nu se prea înțelege. Oricum CNA are deja printre atribuții monitorizarea potențialelor greșeli. Pe mine m-ar îngrijora mai mult greșelile ortografice și gramaticale întîlnite la TV (care, pînă una alta, se manifestă mai mult în zona vorbită decît în cea scrisă).

    Trecînd la paragraful următor descoperim angoasele prin care a trecut autorul: ‎"Avantajul dublării față de subtitrare constă în faptul că, prin dublare, expresiile din limba străină folosite în film sunt înlocuite cu traducerea expresiilor în limba română, contribuind astfel la protejarea identității limbii."

    Aici comentariile sînt de prisos... Singura explicație compatibilă cu statutul de om în toate mințile e că omul a folosit greșit DVD-ul și a ales subtitrarea în limba engleză (nu putem emite altă ipoteză despre situațiile în care subtitrarea nu ar conține expresii în limba română). Altfel ajungem să ne întrebăm la ce filme se uită parlamentarul nostru...

    În paragraful de final, găsim și o potențială motivație: „[...]De asemenea, mesajul este mai ușor de receptat de toate categoriile de persoane, inclusiv de copii și bătrîni care nu pot citi sau oameni cu dificultăți de vedere[...]”

    În încheiere, mărturisesc ca, deși sînt susținător al subtitrării, nu am dorit să intru într-o eventuală polemică subtitrare – dublaj, fiecare are avantaje și dezavantaje, însă acestea pot fi găsite pe internet. Totuși trebuie spus că schimbarea de la dublaj la subtitrare și invers implică cheltuieli enorme și în nici un caz nu este normal să fie impusă prin lege televiziunilor comerciale. De asemenea, trebuie menționat că în Europa civilizată se impune subtitrarea tuturor programelor (care nu sînt în direct), inclusiv a celor din limba țării respective, iar subtitrarea este transmisă prin teletext.

Ce cuvinte caută românii? Aprilie 2011

    La sugestia lui Dorelian m-am apucat să cercetez care sînt cele mai căutate cuvinte de pe dexonline. După cîteva minute de lucru asiduu, iată rezultatul la care am ajuns (e vorba de căutări „unice”, adică avînd surse diferite):

Clasament aprilie 2011

1. beatificare
2. irefutabil
3. sinonim
4. empatie
5. nivel
6. după
7. belicos
8. carismatic
9. crea
10. misogin

    Recunosc că am avut și un pic de noroc deoarece următorul pe listă e tocmai un cuvînt care stă mult scris pe ziduri! Surprizele din clasament (pentru mine cel puțin) sînt sinonim, după și crea. Dacă ultimul ar putea fi căutat pentru a se afla paradigma sa, celelalte două sînt mici enigme. Are cineva vreo idee?

Paște sau Paști?

    Ca întotdeauna în perioada pascală, am fost metafizic frămîntat și angoasat de întrebarea din titlu! De data asta am hotărît să fac și niște cercetări întru clarificarea acestui aspect. Zis și făcut: am început, evident, cu începutul, adică am luat la mînă primul dicționar al limbii române pe care l-am descoperit: Dicționar Universal, Lazăr Șăineanu, 1896. După mici emoții cauzate de diferențele de ortografiere și de ordonare față de dicționarele actuale, am descoperit forma Pasce (care se pronunța ca Paște) – feminin plural, inclusiv cîteva exemple de folosire. Cum în ultimele dicționare „oficiale”, DOOM²  și DEX – ediția 2009, se creditează aceeași formă, dar masculin (contrar anterioarelor DOOM și DEX – ediția 1998 care preferă forma Paști, tot masculin)  nici unul defectiv, s-ar putea crede că răspunsul a fost dat.
    Cert e, însă, că forma folosită de biserică – cea ortodoxă cel puțin – este (în sintagmă) Sfintele Paști (nu am descoperit să fie folosită forma Paște) ceea ce ne oferă cîteva informații despre modul de folosire a acestui cuvînt:

• forma Paști e suficient de veche (biserica fiind cît se poate de conservatoare din acest punct de vedere);
• Paști este o formă de plural feminin sau neutru (trebuie să se acorde în gen și număr cu „sfintele”);

    Pînă la urmă am descoperit etimologia corectă într-un articol al lui Alexandru Graur din 1929: forma moștenită în limba română este Paște, provenind de la pluralul latinesc paschae. Acest lucru implică în mod automat faptul că la origine Paște era o formă de plural, care, din diverse motive, s-a modificat în Paști. Cum pluralul a fost simțit ca a avea și un singular (că doar e o singură sărbătoare, nu?), poporul a refăcut forma Paște dar de această dată la singular.
    Totuși, ceva este în neregulă cu obsesia DOOM/DEX pentru Paște/Paști ca masculin, în ciuda faptului că etimologia îl recomandă ca feminin plural (defectiv de singular), uzul popular îl vede mai curînd defectiv de plural (clarificarea doi Paști din  DOOM² e de-a dreptul ilară, genul proxim „așa îmi sună mie bine, așa e corect”), iar biserica (care zic eu că are căderea de a „normaliza” folosirea termenului acestuia) l-ar recomanda fie feminin defectiv de singular (cel mai aproape de etimologie), fie neutru. Dar dacă iei la bani mărunți definițiile (inclusiv cele pentru paște - „pîine sfințită”) din cele 4 dicționare studiate DOOM/DEX te încurci în inconsistențe mai rău decît în labirintul Minotaurului. Le menționez aici numai pe cele din DEX 2009 (ultimul apărut) care:

• susține că Paști e formă de masculin plural dar ne oferă expresia „o dată pe an e Paști”;
• susține că Paști e formă de masculin plural îl articulează „Paștile”, fără suport în modelele flexionare ale masculinelor ;
• susține că paște – „pîine sfințită” – e feminin (singular), în contradicție cu norma DOOM²care îl cataloghează defectiv de singular;

aprilie

zeița etruscă Apru (Turan)

V-ar fi trecut prin cap că numele lunii aprilie are legătură cu zeița frumuseții? Chiar dacă provine din limba latină, unde zeița frumuseții era Venus, cea mai plauzibilă etimologie a lui „aprilie” spune că Aprilis a fost împrumutat de romani de la etrusci, unde numea luna zeiței Apro (sau Apru) care, la rîndu-i, fusese împrumutată de aceștia de la greci, fiind echivalentul zeiței Afrodita (Ἀφροδίτη). 

Culmea e că am descoperit asta într-o vineri (ziua zeiței Venus: Venus dies).

grijania...

    Probabil toată lumea a auzit acest termen, însă fără să știe ce înseamnă exact. Deși e folosit (aproape exclusiv) în imprecații, nu are nimic peiorativ în el. Ba dimpotrivă, este un termen pe care doar oamenii duși la biserică (la propriu) îi știu înțelesul.
    Cu toate acestea, este unul dintre rarele cuvinte care are cinci sinonime (aproape) perfecte: cuminecătură, comuniune, euharistie, pricestanie, împărtășanie (iar ultimul sinonim a clarificat, cred, sensul):

Ritual care constă în gustarea de către credincioși a vinului și a pâinii sfințite de preot, simbol al sângelui și al trupului lui Hristos ♦ (Concr.) Vinul și pâinea care servesc în acest scop.

    Explicația existenței mai multor sinonime constă în etimologia fiecăruia dintre ele (slavonă, latină, greacă și respectiv creație total autohtonă), dar nu e foarte clar de ce au rezistat în limbă cu același sens!