Noi prezidăm, nu conducem!

Iată că mema creată de fostul ministru al Educației, Liviu Pop („greșelile se pot corecta, erorile nu”) a fost metamorfozată de dl Tăriceanu (iată că nu trebuie să fii ministru ca să spui prostii!), care susține că:

[...] președintele prezidează ședințele [de guvern], dar nu le conduce.

Întrebarea e dacă stimabilul se sau ne prostește (tehnica e veche: vezi scena din Ghidul bărbatului căsătorit).

Ediția a Unsprezecea

1984, despre cuvinte... Vă sună cunoscut? Sigur, nu avem prefixul plus sau dubluplus, ci super, extra și ultra. Dar mai e pînă în 2050...

— Cum îți mai merge Dicționarul? - întreabă Winston, ridicînd vocea, ca să acopere zgomotul.

— Încet, răspunde Syme. Eu sunt la adjective. Nu știu, e... colosal. Toată fața i se luminează, ca de fiecare dată cînd ajunge la domeniul lui, la Nouvorbă. Își împinge tocana la o parte, ia codrul de pîine într-o mînă delicată și brînza în cealaltă și se apleacă peste masă, pentru a putea vorbi fără să țipe.

— Ediția a Unsprezecea este definitivă, îi explică el lui Winston. Aducem limba la forma ei finală – la forma pe care o s-o aibă cînd nimeni n-o să mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăștia ca tine or să trebuiască s-o învețe de la capăt. Poate crezi că nu facem altceva decît să inventăm cuvinte noi. Nici pe departe! Noi desființăm cuvintele - cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba pînă la os. Ediția a Unsprezecea n-o să mai conțină nici un cuvînt scos din uz pînă în 2050.

Mușcă lacom din pîine și înghite cîteva guri, pe urmă continuă să vorbească de parcă ar fi un pedant pasionat. Fața negricioasă și slabă i s-a înviorat, iar ochii au renunțat brusc la expresia lor ironică și au devenit aproape visători.

— Frumoasă treaba asta, desființarea de cuvinte. Sigur că reducerile cele mai mari sunt la verbe și adjective, dar sunt și sute de substantive la care se poate renunța tot atît de bine. Nu-i vorba doar de sinonime; mai sunt și antonimele. La urma urmelor, ce rost are un cuvînt care nu este nimic altceva decît opusul altui cuvînt? Orice cuvînt își conține opusul în el însuși. Uite, de pildă bun. Cînd ai un cuvînt ca bun, la ce-ți mai trebuie cuvîntul rău? Ne-bun merge la fel de bine – ba chiar mai bine, fiindcă este exact opusul lui bun, pe cînd rău nu este. Și pe urmă, dacă vrei o variantă mai tare a lui bun, ce rost are să ai un șir întreg de termeni inutili și vagi ca excelent, splendid și toate celelalte? Plusbun acoperă sensul – și ai și dubluplusbun, dacă vrei ceva și mai apăsat. Sigur că deja folosim termenii ăștia, dar în varianta finală a Nouvorbei n-o să mai ai nimic altceva. Pînă la urmă, toată noțiunea de bunătate și răutate o să fie acoperită de numai șase cuvinte, care în realitate se reduc la unul singur. Ce zici, Winston, nu-i așa că e frumoasă treaba asta?

Sursa: George Orwell – 1984, Editura Hyperion, Chișinău, 1991

grijania...

    Probabil toată lumea a auzit acest termen, însă fără să știe ce înseamnă exact. Deși e folosit (aproape exclusiv) în imprecații, nu are nimic peiorativ în el. Ba dimpotrivă, este un termen pe care doar oamenii duși la biserică (la propriu) îi știu înțelesul.
    Cu toate acestea, este unul dintre rarele cuvinte care are cinci sinonime (aproape) perfecte: cuminecătură, comuniune, euharistie, pricestanie, împărtășanie (iar ultimul sinonim a clarificat, cred, sensul):

Ritual care constă în gustarea de către credincioși a vinului și a pâinii sfințite de preot, simbol al sângelui și al trupului lui Hristos ♦ (Concr.) Vinul și pâinea care servesc în acest scop.

    Explicația existenței mai multor sinonime constă în etimologia fiecăruia dintre ele (slavonă, latină, greacă și respectiv creație total autohtonă), dar nu e foarte clar de ce au rezistat în limbă cu același sens!