sistemul roman de numerație), noi preluîndu-l de la arabi (împreună cu cifrele arabe), iar arabii de la indieni (în lumea arabă cifrele poartă numele de „cifre indiene”).
În araba preislamică cuvîntul صفر (pronunțat șifr) însemna „gol”, însă a căpătat și sensul „zero” sub influența traducerilor lucrărilor matematice din India (pentru sanscritul शून्य, adică śūnya „zero”). Cînd europenii au început să folosească cifrele arabe, „zero” lipsea din vocabular așa că a fost preluat cuvîntul în toate limbile care au avut contacte cu araba:
- în franceză s-a scris inițial chiffre (ș-ul scris ch) și desemna „scriere secretă”, de aici a ajuns la noi cifru;
- în italiană s-a scris cifra (ș-ul arab fiind dur, sci-ul italian fiind moale), de aici românescul cifră;
- în spaniolă s-a ajuns la cero (c-ul ăla pronunțat ca th-ul englezesc), de unde a ajuns în italiană zero, de unde și „zero”-ul nostru (unii zic că italienescul zero este o variantă modificată a venețianului zevero, care la rîndul său provine din italianul zefiro, care vine la rîndu-i din șifr);
Totuși, șifr-ul arab nu e nici pe departe etimonul cu cea mai mare producție în limba română, ci latinescul magister!
