Un ziar central ne transmite
părerea unui politician despre colegul lui:
Discutăm despre XXX care e ministru de Interne şi care nu cred că era îndreptăţit să ocupe o funcţie ministeriabilă în Guvern.
Trecem cu grație peste anacolutul din fraza citată (este ceva normal la politicienii noștri) ca să ajungem la cuvîntul problemă:
ministeriabil.
Prima observație ar fi că
ministeriabil ar trebui să fie în limba română un substantiv care se referă la persoane, așa că din start construcția
funcție ministeriabilă sună ciudat. I-adevărat, totuși, că
-abil formează în mod obișnuit adjective: în DEX '09, cvasitotalitatea cuvintelor terminate în
-abil sînt adjective (545 din 550), așa că putem acorda circumstanțe atenuante la capitolul gramatică.
Din punct de vedere logic însă, ruptura discursului (anacolutul) se completează de minune cu incoerența acestuia: este greu de priceput cum am putea considera o certitudine (postul de
ministru) să fie o aspirație (
ministeriabil) sau o posibilitate (dacă considerăm adjectivul creat involuntar).
În mod cert domnul cu pricina se gîndea la
funcție ministerială și probabil un text scurt și concis (ceva de genul
XXX nu merită să fie ministru) ar fi transmis mult mai bine mesajul și s-ar fi evitat greșelile gramaticale și logice. Dar sufix
-abil atrage semidocții ca un magnet, în ultima vreme apărînd numeroase (
prezidențiabil, promovabil, ministeriabil)
Pentru cei iubitori de ciudățenii ale limbii (poate inutile): celelalte patru substantive din DEX terminate în
-abil sînt:
justițiabil,
prejudiciabil,
contribuabil și
conetabil.
