decît

În limba română excepţia, restricţia, exclusivitatea se pot exprima în mai multe feluri: doar, numai, decît. La prima vedere acestea ar fi sinonime, însă există o mică nuanţă: decît se foloseşte numai în propoziţii negative.

Astfel, vom spune:

Acasă am numai un birou.

Folosind decît vom spune:

Acasă nu am decît un birou.

Absolut analog se foloseşte în cazul frazelor (tehnic vorbind: la introducerea circumstanţialelor de excepţie):

Vreau doar să beau apă cît mai repede.

şi respectiv:

Nu vreau decît să beau apă cît mai repede.

Nuanţa de care vorbeam mai sus este, din păcate, din ce în ce mai puţin sesizată, astfel că se poate auzi:

*Acasă am decît un birou.
*Vreau decît să beau apă cît mai repede.

care este o exprimare defectuoasă. Probabil tot din cauza necunoaşterii modului de folosire al acestor cuvinte vom putea auzi exprimări pleonastice de tipul decît numai:

*Acasă (nu) am decît numai un birou.

De menţionat că, dacă folosirea lui decît (restrictiv) fără construcţia negativă este o greşeală, folosirea lui doar şi numai în construcţii negative este posibilă:

Acasă nu am numai un birou. (pentru că am mai multe).
Nu vreau doar să beau apă cît mai repede (ci şi să îmi treacă setea).

însă sensul este total diferit.

a place

Una dintre greșelile cele mai frecvente și destul de deranjante (cel puțin în limbajul vorbit) este folosirea verbului a *place în locul lui a plăcea.
Este interesant de știut că acestă greșeală are state vechi în limba română. Îmi permit să reproduc un articol al regretatului Alexandru Graur de acum mai bine de 75 de ani (sursa fiind volumul I din cartea Puțină gramatică)...
„mi-ar plăcea“
În limba română, se știe, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în -a, -are și a patra, în -i, -ire. [...]
Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, și care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîștigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.
Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua și a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele a rîde și a teme, care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia și s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb a cădea și a scădea, care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.
Iată și o explicație a acestei confuzii: la unele moduri și timpuri conjugarea a doua și a treia au aceeași formă, de exemplu participiul de la a bate e bătut, iar cel de la a vedea e văzut; la fel cu perfectul simplu: văzui și bătui, cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De acecea se poate forma din nou și infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după a vedea, se face a bătea, iar după a bate, se face a prevede.
La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: a bătea, a făcea, a trimitea etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulți pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puține, vreo douăzeci în total.
Putem pleca de la un exemplu ca a rămîne, care se generalizează din ce în ce în locul lui a rămînea, astfel că azi forma a doua poate părea greșită. De aici ajungem la exemple ca a umple în loc de a umplea, la fel de răspîndite amîndouă. ^[1]
Iată, în sfîrșit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greșeli: a place în loc de a plăcea - forma lungă a infinitivului este plăcere, nu plácere, deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, și expresia curentă mi-ar place nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice mi-ar face plácere.
A apare este astăzi aproape general și nu rareori citim va apare, deși verbul acesta este derivat cu prefixul ad- de la pareo, care a dat în limba română pe a părea; a pare se aude mai rar (mi-ar pare bine), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung părere. Nimeni n-ar spune a vede, dar mulți spun a prevede și chiar prevédere, accentuat pe ve.
Iată acum și un caz de confuzie între conjugările a treia și a patra: prin analogie cu a ști, s-a ajuns și la a scri (scrim, scriți), căci se zice știu și scriu, dar cine va îndrăzni să zică scrire în loc de scriere?
Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină și au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanță are că se fac și astăzi confuzii și de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepții de la reguli și complică morfologia noastră, care și așa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în -e, dar cu infinitivul lung în -ére (a pare, dar părere), sau infinitivul scurt în -i, dar cu cel lung în -ere (a scri, dar scriere).
Complicațiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariția parțială a conjugărilor a doua și a treia e datorată tocmai complicației lor. Cum vreți ca o conjugare care are prezentul sug, perfectul supsei și participiul supt să facă prozeliți? În cazul cel mai bun, admițînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproșa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranță.

Alexandru Graur - Adevĕrul, 16.IV.1930

Note

1. ↑ S-au impus între timp formele a rămîne și a umple, recomandate de norme.

locație

În ultimii ani, un cuvînt a făcut carieră: locație în sus, locație în jos, în orice caz cîteva milioane de locații existente pe net conform prietenului Google... Culmea, cu un cu totul alt sens decît cel din dicționare. În prima sută de rezultate, în afară de definițiile dexonline şi încă vreo două-trei site-uri - practic avem de-a face cu o majoritate zdrobitoare - toate folosesc acest cuvînt cu presupusul sens: loc, poziție, amplasament. Dacă ne uităm în mai sus amintitul dexonline, la definiția cuvîntului locație (DEX '98) găsim:

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

Nici urmă de loc, poziție, amplasament... Doar al treilea sens din Dicționarul de Neologisme se apropie un pic de cel folosit în mod curent:

LOCÁŢIE s.f. [...] 3. (Mar.) Determinare a poziției unei nave în larg.

În mod evident, cuvîntul este preluat cu sensul din limba engleză - vezi location - care are aceeași origine cu cuvîntul din limba română, și anume locatio. De ce oare s-a încetățenit acest barbarism? Cel mai probabil, această contaminare se datorează utilizării din ce în ce mai extensive a limbii engleze împreună cu anumite carențe în cunoașterea limbii române (din păcate nu se poate vorbi aici de o legătură cu elementul de compunere -locație din radiolocație su geolocație). De același soi, dar mai puțin întâlnite ar fi: a completa folosit cu sensul de a termina (contaminare de la englezescul to complete), compas cu sensul de busolă (e adevărat că exista acest sens învechit al cuvîntului, însă el a fost resuscitat de compass= busolă din engleză).

La bulivar, birjar!

Editare ulterioară: ediția din 2009 adaugă și un sens apropiat de sensul incriminat aici, deși ca nuca-n perete: etimologia fiind total diferită, ar fi trebuit în cel mai bun caz să fie LOCAȚIE²...

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.; în sintagma) Contract de locațiune = Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. 3. Un loc anume, precis determinat. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis, engl. location.