Despre sărut...

osculație © imagine Teodora Paşcanu

    Dacă tot e Ziua internațională a sărutului, cîteva cuvinte despre cuvîntul zilei, osculație: sărutare vine din latinescul saluto, salutare (prin rotacizare). Salutare, care înseamnă „a ura sănătate” a dat și salutaris „aducător de sănătate, salvator” (de aici și binecunoscutul salutar din limba română).
    Pe de altă parte, a săruta se zice în latină osculo, osculare (vine de la os, oris - gură, care a dat și oral. A dat, adică a generat, nu chestia la ce vă gîndiți). Sărutul ăsta latinesc, osculație, nu s-a moștenit, noroc că îl păstrează matematica...

servus și ciao

    Servus este o formulă de salut provenită din latinescul servus – „sclav, slujitor”, care era folosită în formă eliptică ca un salut formal gen „(sînt) sluga dvs.” sau „în serviciul dvs.” (probabil semănau cu saluturile militărești autohtone „ordonați!” sau „la ordinele dvs.!”). Cu timpul, salutul a devenit informal; mai mult, a început să fie folosit și la despărțire, nu numai la întîlnire.
    Este interesant că este înrudit din punct de vedere al înțelesului și al evoluției cu italienescul ciao (varianta piemonteză fiind ciau, iar cea genoveză sciao)! Salutul acesta provine din expresia venețiană scià(v)o vostro care ad litteram însemna „sclavul dvs.”, dar folosită ca salut cu sensul de „sîntem prieteni buni, spune-mi dacă te pot ajuta cumva” (evident, venețianul scià(v)o provine din latinescul medieval sclavus – „sclav”). Ca și servus, ciao este folosit și ca salut de întîlnire și ca salut de despărțire.
    Închei cu două mici observații oarecum legate de subiect. Prima: latinescul servus a dat prin derivare pe servitium – „sclavie”, care, prin filieră franceză (service), a dat în limba română cuvîntul serviciu! A doua: latinescul salutare – „a saluta” a ajuns în limba română (moștenit direct) a săruta, iar prin împrumut (probabil influență italiană) pe a saluta.