Parvenitul lingvistic

Un utilizator dexonline ne-a atras atenția că domnul Dan moare de grija altuia (adică a dexonline-ului).

Oare categoria „acceptă orice imbecilitate propusă de utilizatori” o cuprinde și articolul pe care i l-a acceptat cineva la dexonline? 🤔

Căci oricine știe să citească (dar se știe că deseori scriitorii se laudă că știu să scrie, dar nu știu să și citească) poate afla de unde culegem definițiile care ajung în dexonline: „din dicționare de prestigiu ale limbii române”! Totuși, în cazul acesta particular, nici măcar nu era nevoie să citească, ci doar să asculte: la o întîlnire acum vreo 10 ani i-am explicat omului ce înseamnă dexonline, deci nici măcar scuza ignoranței nu o are! Singura explicație logică este cea pe care ne-o oferă legile lui Murphy prin adagiul numit „briciul lui Hanlon” (Hanlon's razor):

Nu încerca să explici prin răutate comportamentul care poate fi explicat adecvat prin prostie! 

Interpelarea este cu atît mai curioasă cu cît utilizatorul de dexonline ar ști că expresia „cu ochiul liber” este validată de DEX, astfel că omniprezentul mister literar „ce vrea să spună autorul” rămîne la stadiul de enigmă totală!

Înțelegem că de fapt că revolta nu este împotriva autorităților lingvistice (cum ne-am putea gîndi prima oară: se știe că răzvrătirea adolescentină are ca țintă uzuală norma, oricare ar fi ea, nefiind nevoie de o cauză pentru revolta respectivă), ci, tocmai, împotriva celor care le contestă, inventînd false norme. Dar, probabil, ultimul lucru pe care l-ar dori dl. Alexe ar fi să pară convențional sau mic burghez în fața turmei sale de urmăritori!

În plus, nu numai logica suferă, ci și realizarea: într-un text care se vrea lingvistic (da, bîrfă la colțul blocului, dar bîrfă lingvistică) nu te apuci sa jonglezi inconștient cu anacolutul/dezacordul (vezi textul marcat din prima imagine), că toată argumentația pică!

În încheiere trebuie menționat faptul că obiceiul de a prelua formulări arhicunoscute și de a le înlocui cu sinonime aproximative (tracoman => dacopat, nazist gramatical => parvenit lingvistic) în speranța că ceilalți te vor crede creativ este o tehnică rudimentară, consacrată în lumea trupeților fără har de la companiile de publicitate de apartament și, de asemenea, binecunoscută în reșaparea tezelor de licență sau de doctorat. 

eston sau estonian?

Dl. Dan Alexe (despre care altfel aveam o părere bună) își dă singur cu tes(ticu)la-n ... și emite următoarea paralogie:

DOOM2-ul îl contrazice (ba chiar și DOOM-ul din 1982, de pe vremea cînd Estonia era republică sovietică):

Nici Google Trends nu-l ajută:

OK, înțeleg, fiecare poate avea păsăricile lui, fiecare își poate exhiba neștiința pe internet fără opreliști, căci trăim într-o țară liberă, dar ce naiba caută dexonline (ortografiat ca acum 15 ani DEX online) în discuție?!

Despre legăturile dintre limba română și cea albaneză

Despre legăturile acestea ne povestește Dan Alexe:

    Româna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism. [...]

Pentru lingviștii români de ieri și de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor și specialiștilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecințe” (CULIANU 1995, p. 169). Și, desigur, spaima că s-ar putea (să ne ferească Dumnezeu) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuși nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru rușinos, de ocară, de care singuri sînt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, „își merită soarta între Paraguay și Albania” (ELIADE 1990, t. II, p. 94).

În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români. Discursul dominant rămîne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara și macedoneana – limbi slave – au trecut prin același proces. Româna și albaneza nu sînt așadar singure în această situație. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică măsură sîrba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand și Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepții, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română și celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: „româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăși” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergență” a limbilor. Trubețkoi propusese deja această teorie a convergenței, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).

Puteți citi întregul articol pe dexonline.ro.