Nu mă pot hotărî cine a fost mai briliant săptămîna astaChiar dacă briliant este împrumutat din franceză (find forma de participiu prezent a lui briller „a străluci”), posibil prin filieră rusă, iar participiile prezente preluate din franceză au ajuns în limba română, cu mici excepții, adjective, în română, briliant este doar substantiv, asa că orice încercare de a-l folosi cu superlativul (caracteristic doar adjectivelor și adverbelor) este măcar forțată, dacă nu greșită. Totuși, explicația cea mai simplă este că o reproducere neatentă din franceză sau engleză.
Sigur, ne-am putea gîndi că prin activarea funcției de adjectiv a lui briliant am avea de-a face cu progresul limbii, însă realitatea din teren ne-ar contrazice: există deja briant (provenit tot din brillant) avînd această funcție. Astfel, prin impunerea lui briliant ca adjectiv, briant mai curînd ar dispărea, ducînd astfel la sărăcirea limbii, nu la îmbogățirea ei.
2 comentarii:
Voi a te contrazice. "Briant" este o calchiere simpla dupa pronuntia franceza si prezenta lui in limba nu o imbogateste pe aceasta. Nu in vreun mod special.
Nu sustin ca adjectivarea calchierii "briliant" dupa limba engleza ar fi vreo alternativa mai interesanta, dar in final nici nu conteaza. Pe taramul imprumuturilor totul e egal ca valoare.
Cred că ai sărit peste o parte esențială: briant a fost împrumutat din franceză ca adjectiv :), adică exact cum este folosit acum „coanachirițește” briliant. Că briant urmează sau nu pronunția franțuzească nu are nici o relevanță (putea să fie și *brilant :) ).
Iar dacă briant nu mai are loc în limbă, este clar că nici adjectivarea lui briliant nu își are rostul: va avea aceeași soartă.
Deci oricum am lua-o, exprimările de genul „mai briliant” sînt aiurea și nu au ce căuta în limbă.
Trimiteți un comentariu