Cacofonia în scris (sic!)

    O așa-zisă greșeală reclamată cu pedanterie și obstinație prin mijloacele de comunicare scrise (în special internet) este cacofonia. În scris! Asta se întîmplă în ciuda definiției din dicționar (asociere neplăcută a sunetelor) sau a etimologiei cuvîntului (cf. gr. kakos – rău, phone – sunet):

     Este foarte simplu: cacofonia ar putea deranja pe unii numai dacă se manifestă în vorbire sau dacă textul scris unde apare este destinat citirii (drept exemplu poate servi un discurs). Orice altă încercare de a-i oferi acestui cuvînt sensuri imaginare denotă fie prețiozitate, fie incultură (orice om cult ar trebui să știe etimologia cuvîntului). De altfel, cuvintele care ar fi putut descrie „cacofonia scrisă”, cacografie și respectiv cacologie, se referă la incorectitudinea scrierii sau a construcției lingvistice, și nu la echivalentul scris al cacofoniei.

Singurul loc unde am găsit că se mai tratează problema cacofoniei în zilele noastre este DIN, dar și acolo se specifică clar că este vorba de efecte sonore (deci cuvinte rostite, nu scrise):

    Mai rămîne să apară și persoane care să acuze greșelile ortografice care se fac în vorbire!

Editare ulterioară: nu am scris explicit, dar cred că din definiție se înțelege clar că nu există nici o legătură între cacofonii și cuvîntul caca, așa cum cred (prea) mulți! E interesant că și celebrele „excepții” ale pretinselor cacofonii sînt niște reguli prezentate de Scriban și înțelese greșit (am marcat cu verde textul relevant):