Cum pronunțăm cuvintele străine? Cazul „chia”

La modul general, cuvintele împrumutate din alte limbi care folosesc alfabetul latin pot fi adaptate în mai multe feluri, dar procesul de adaptare va avea o evoluție similară:

• inițial termenul este neadaptat (grafia și pronunția se păstrează ca în limba de origine, dar nu are flexiune);
• în cazul fericit, dar foarte rar, în care grafia și pronunția ar fi similare cu cele din limba română, adaptarea se realizează ușor prin apariția flexiunii;
• în celelalte cazuri vom avea o „luptă” între forma scrisă și cea citită. Poate ieși învingătoare:
• grafia din limba de origine (eventual cu mici adaptări): fotbal (football în engleză) a cîștigat lupta cu futbol (scris fie cum se aude, fie ca în limba de origine);
• pronunțarea din limba de origine: ofsaid (offside în engleză) sau lider (leader în engleză);
• o variantă pocită: de exemplu blugi (blue jeans [blugins] în engleză) sau șofer (chauffeur [șoför] „fochist” în limba franceză);

Trebuie menționat că norma curentă (DOOM²) nu are o viziune unitară: a început să recomande în anumite cazuri forma din limba de origine (vezi rugbi → rugby, penalti → penalty), însă, pe de altă parte, a început și o campanie de românizare forțată (de exemplu, conform DOOM², whisky nu se pronunță ca în engleză, ci cu prima silabă modificată, oferindu-se stupidul argument că diftongul ŭí nu există, deci trebuie pronunțat úĭ). 

Acestea fiind spuse, ajung la exemplul pe care doream să îl discut: chia! Popularitatea semințelor de chia (aliment relativ nou în România) este în creștere! Termenul fiind nou, încă nu a fost adoptat de dicționare, astfel că existe șanse mari să fie adaptat incorect, căci fiecare îl pronunță cum îi trece prin minte!

Termenul chia a fost împrumutat din engleză, unde se pronunță [tʃia], iar în engleză a fost preluat din spaniolă (scris chía), unde are o pronunție similară. Nu ar trebui să fim surprinși de abaterea aceasta de la „fonetismul” scrierii, căci există destule cuvinte împrumutate la care avem aceeași excepție: macho, cha-cha-cha, chilian, scorching etc.

Totuși, majoritatea românilor pronunță chia exact cum se scrie: chi-a ([kia] în alfabetul fonetic), ceea ce, chiar dacă nu este tehnic o greșeală (în sensul că nu există o prevedere explicită despre cum se pronunță cuvintele străine: ar fi și ciudat să existe norme pentru limba română care să se ocupe de alte limbi), este măcar o dovadă de lipsă de informare.

Dacă nu pare ciudat faptul că acum 100 de ani oamenii citeau cuvintele străine așa cum se scriau (rata analfabetismului era de peste 50%), în ziua de azi este un semn de ignoranță. Dar nu trebuie să uităm că limba nu evoluează în funcție de cum vorbesc elitele („limba nu știe carte” ca să parafrazez o binecunoscută zicală), ci de cum vorbește majoritatea (vox populi...)!