luni, 10 ianuarie 2011

retorsiune

    Doritor parcă să ilustreze același proverb – „dacă nu ești și fudul, parcă nu ești prost destul” – precum precedenta mea postare (despre folosirea cuvintelor „bombastice” în locul celor firești) este și acest interviu. Punîndu-se unui diplomat francez întrebarea:
Î: S-a speculat în presă că Franța este nemulțumită de ratarea unui contract important în România - vînzarea de tehnologie franceză pentru construcția reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. A jucat acest aspect un rol în deteriorarea relațiilor bilaterale româno-franceze?
 acesta răspundea cu
R: Poziția Franței, și sunt sigur că și cea a Germaniei, nu este determinată nici de retorsiune, nici de vreo tîrguială. Spiritul partenariatului strategic este de a acţiona în comun, nu de a ne negocia sprijinul. 
    Vom presupunem că jurnalistul și-a făcut meseria și a redat corect cuvintele diplomatului, chiar dacă nu avem la îndemînă textul neprelucrat. Nu de alta, dar retorsiune nu este exact genul de cuvînt pe care un jurnalist român l-ar putea aduce din condei. Mai mult, articolele găsite pe internet care fac referire la acest cuvînt îl folosesc corect.
    În orice caz, folosirea acestui cuvînt este total nejustificată, deoarece în limba română acesta are un sens bine definit (fiind folosit numai în domeniul dreptului internațional):  
RETORSIÚNE, retorsiuni, s. f. Luarea de către un stat față de altul a unor măsuri coercitive, asemănătoare celor pe care cel din urmă le-a luat împotriva celui dintîi. – Din fr. rétorsion.
iar ratarea contractului respectiv (cum este sugerat de întrebare) nu este o măsură coercitivă a unui stat față de altul și, chiar dacă ar fi, opoziția Franței față de accederea României în spațiu Schengen nu ar fi un act similar primului, ci de un cu totul alt tip și de o altă anvergură.
    S-ar putea aduce scuza că în franceză rétorsion poate însemna și „ripostă, replică”, însă cînd un diplomat face aduce în discuție măsurile de acest gen luate de o țară împotriva alteia, nu prea e loc de întors, mai ales că și în franceză cuvîntul are o ocurență mică. Sigur, oricine (chiar neștiind cuvîntul) înțelege despre ce este vorba, însă senzația lăsată este că și ei au faliții lor...

miercuri, 5 ianuarie 2011

lingual

    Au trecut sărbătorile și au reînceput „dezbaterile” televizate, astăzi fiind la modă discuțiile inutile despre noua lege a învățămîntului. Cea la care m-am uitat eu a oferit un spectacol grotesc de autolingușire al unui fost ministru al învățămîntului, rector actualmente.

    Sigur, dacă nu te mai poți aștepta în ziua de azi ca proverbul „lauda de sine nu miroase a bine” să apară în bagajul celor 7 ani de acasă, te aștepți ca cei N de ani de școală să ajute la cunoașterea temeinică a limbii române, mai ales că omul se prezintă (și) ca profesor și filozof (deci vorbitul ar trebui să îi fie la îndemînă). Printre porumbeii scoși, unul m-a distrat în mod deosebit prin imaginea comică pe care o creează (involuntar, evident):
  „aceste formule [verbale] fac parte din arsenalul lingual al nazismului”
    Sigur, comentariile sînt de prisos, definiția lămurește pe oricine că organul menționat nu prea se potrivește cu mijloacele de luptă referite anterior. Probabil că în ziua de azi e bine să lupți cu toate mijloacele pe care știi să le „mînuiești” – nu știu care ar fi termenul „lingual” (sic!) echivalent – dar cunoștințele mele (limitate) de istorie îmi spun că naziștii foloseau arme mai dure...

    Cum se știe că în „arsenalul” semidoctului se află cuvinte pe care nu le știe folosi corect, dar care îl impresionează pe habarnamist (sper că nu e cazul și cu generația medie de intelectuali din București™), concluzia vine de la sine.