*jitie trădătoare

    Demisia d-lui Diaconescu din PSD a creat o multitudine de replici, una dintre ele fiind intersantă din perspectiva folosirii corecte a limbii române. Astfel (după cum se observă chiar în titlul articolului și, de asemenea, în materialul video alăturat, s-a folosit imprecația *jitie trădătoare.
    Cuvîntul jitie înseamnă viață, întîmplare, poveste sau (învechit) rogojină. Nici una dintre aceste variante nu se potrivește cu o insultă. Probabil că în capul respectivului sensul cuvîntului a fost contaminat de jignirile care încep cu j: javră, jigodie, jagardea... De altfel, probabil întrebat de cîțiva jurnaliști ce vrea să zică, a explicat că jitie înseamnă jigodie mai mică.
    Tot în acest context, alt membru al PSD (recte Ion Iliescu) a declarat (tot oarecum pe lîngă limba română) că „credeam că e un om mai temeinic”. Nu neapărat o greșeală, conform dicționarului (există în dicționarul de sinonime o echivalare cu chibzuit), însă uzul este mai degrabă adverbial. Cînd este adjectival ar însemna cu temeinicie, intens, ceea ce nu se potrivește în contextul folosit.

flacăra violet(ă)

    E la modă flacăra de această culoare. Din întîmplare am observat cartea din imagine (evident, o lovitură de marketing să fie în perioada cînd discuțiile politice despre tema dată erau în toi) și m-am bucurat că o să am de discutat despre cum nu se spune flacără violetă!
    Dar cînd să mă uit în DOOM², culmea!, am descoperit că varianta recomandată este violet cu patru terminații (vezi paradigma aici). M-am gîndit atunci că o fi fost vreo modificare între timp, am fugit repede la DOOM (cel din 1982) dar, surpriză și aici, era la fel.
    În Gramatica Limbii Române (ediția din 2005) se specifică totuși că aceste nume de culori au tendința să treacă de la forma cu o singură terminație (practic invariabil) la forme cu mai multe terminații, însă, dacă de acum 20 de ani se considera că forma cu mai multe terminații deja este în avantaj (conform DOOM), conform tendințelor specificate de GLR varianta invariabilă ar fi trebuit să dispară.
    Pentru că operele clasice ar fi fost prea vechi pentru acest studiu, am folosit neprețuitul Google pentru verificări: culmea! (din nou!), rezultatele arată că situația este exact invers! Practic, pentru orice combinație de substantiv + violet(ă), varianta invariabilă este dominantă în proporții de la 2:1 pînă la 3:1.
    Concluzia? În mod cert varianta invariabilă e dominantă, deci fie GLR greșește (pentru asta trebuie văzută proporția velor două variante în lucrările din secolul trecut, ceea ce este ceva mai dificil fără variantele electronice ale lucrărilor), fie introducerea în DOOM a formei cu patru terminații este greșită (iar pentru asta trebuie... același lucru ca mai sus:) )! Oricum forma invariabilă a lui violet trebuie luată în seamă: fie acceptată, fie trebuie pornită o campania împotriva folosirii ei!

Reporterii Realității...

    Iar am avut un pic de timp liber (fiind totuși duminică) și am făcut greșeala să mă uit la TV. Realitatea TV... Așa am aflat că o oarecare casă de schimb valutar din Alba Iulia „a mai fost jefuită încă o dată”.
    După cum se poate citi în orice dicționar, mai înseamnă (printre altele):

2. (Arată repetarea acțiunii verbului) Din nou, încă o dată, iar.

iar încă (tot printre altele):

1. (Arată repetarea acțiunii) Din nou, iarăși.

    E adevărat că meseria de reporter e destul de dificilă, mai ales dacă transmiți în direct, însă respectiva transmisiune era una pregătită (deci probabil reporterul putea fi corectat din studio înainte de transmisiune), așa că pun pe seama nisipurilor mișcătoare ale limbii române exprimarea aceasta deficitară (a vrut să accentueze repetiția, iar mai nu i s-a părut suficient).

vroiam

    O temă care este foarte prezentă în mesajele primite la dexonline este legată de corectitudinea formei vroiam. Există două largi curente de argumentări:

• nu există verbul a vroi, deci forma este greșită deci trebuie să fie folosite formele corecte voiam și vream (într-o silabă!) și respectiv
• este o formă foarte des folosită (mult mai des întîlnită decît contracandidatele voiam sau vream), deci uzul trebuie să se impună.

    Ca de obicei, deocamdată adevărul este la mijloc! Totuși, primul curent se folosește o premisă falsă, deoarece (construit artificial sau nu) a vroi este folosit pe scară destul de largă (am descoperit aproape toate formele indicativului) încă de acum 100 - 150 de ani. De asemenea, alternanța voiam/vroiam există de cînd lumea (vorba vine! aici vorbim numai de izvoarele scrise ale limbii române), inclusiv ale unor autori celebri: Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ion Barbu, Gib Mihăescu, Tudor Arghezi (în unele opere alternanța voiam/vroiam existînd la cîteva paragrafe distanță).

Mari scriitori care au folosit forma vroiam

   Este evident că această chestiune a neliniștit generații de lingviști, însă, din păcate, îmi lipsesc sursele mai vechi de secolul trecut! În ordine cronologică: Gramatica Academiei (ed. II, 1966) prezintă la §278 paradigmele „împletite” ale verbelor a voi și a vrea și încheie paragraful cu observația:

    Nu trebuie folosite formele [...] hibride rezultate din contaminarea formelor verbului a vrea cu cele ale verbului a voi. Numai forma vroiam, formată în același fel, este admisă în limba literară.

    Mai departe, în extraordinarul Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, în 1981, se trece la un nivel superior: forma a vroi fiind atestată, oferindu-se inclusiv un model de conjugare. Totuși, avînd în vedere faptul că acest dicționar atestă toate formele (inclusiv cele greșite, noutate în materie pentru limba română), putem să considerăm că „nu se pune”! DEX-ul (în toate edițiile din 1996 pînă în 2016) pune varianta a vroi în lista de intrări (dar, de asemenea, trebuie să menționez că trimiterile de acest gen din DEX marchează de fapt, în cea mai mare parte a lor, greșelile frecvente).

    Ultima lucrare de acest fel care încearcă să tranșeze problema, Gramatica Limbii Române (2006, 2008), susține oarecum contrariul față de precedenta gramatică „oficială”, dar fără să dea o recomandare clară:

„În uzul neliterar, apar frecvent formele de imperfect vroiam, vroiai, forme imperfecte actualizînd o nouă variantă de radical: vro-.”

    Sigur, nu e foarte clar de ce se folosește verbul a actualiza, deoarece această formă a fost tot timpul actuală, dar probabil pare un pic mai științific (să nu se creadă că aș avea ceva cu GLR, însă această exprimare chiar e un pic suspectă).

    În fine, în DOOM² apare (în introducere) „proscrierea” formelor contaminate, însă nu se clarifică statutul verbului a vroi. Poate pe principiul: „ce nu e în DOOM², nu există!”, am putea trage concluzia că nu se admite existența lui, însă acestă argumentație nu ar fi tocmai logică. În plus, în articolul „Ce este nou în DOOM²”, coordonatoarea dicționarului anunță:

Faptul că un cuvînt [...] figurează în DOOM (încă din prima ediție) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” și că ar fi devenit „oficial”. 

ceea ce înseamnă că nici apariția lui a vroi nu ar fi clarificat această dilemă... În opoziție, Tezaurul limbii române trimite pe a vroi la forma (corectă) a vrea, unde a vroi este considerat o variantă (nu se spune dacă este acceptată sau nu, cert este că este folosită, deci consemnată în dicționar).

    Înainte de a încheia trebuie să acceptăm că nu putem oferi un răspuns tranșant cetățeanului turmentat care se întreabă dacă vroiam e corect sau nu. Atît timp cît există atestări de ce puțin 150 de ani, iar majoritatea vorbitorilor îl folosesc și nu există un argument coerent împotriva folosirii lui, cred că vroiam poate fi folosit fără să ne întrebăm dacă intelectualul mediu din București ar face așa ceva...

    Nu pot încheia pînă nu fac un pic de reclamă articolului pertinent al Rodicăi Zafiu de aici, pe care l-am descoperit cînd căutam diferențele de uz pe internet. Redau concluzia articolului acestuia:

În acest caz, lupta dintre normă și deviere pare echilibrată: nici norma nu cedează, dar nici devierea nu se lasă eliminată.

    Editare ulterioară: merită menționat faptul că între timp inclusiv Institutul de Lingvistică (care editează DOOM) și-a nuanțat poziția: vezi aici!

*ucrainian vs. ucrainean

    Deși au mai primit și în trecut avertismente, cei de la Antena 3 se încăpățînează să folosească forma greșită în titlurile știrilor postului de televiziune (cu toate că pe site-ul lor coexistă formele *ucrainian și ucrainian ) – ghinion cu alegerile din Ucraina.
    Forma corectă – ucrainean (avind trei silabe: u-crai-nean) – este formată conform regulii generale: din numele țării (Ucraina) și sufixul de formare a etnonimelor (-an/-ean). În mod similar se formează și moldovean: Moldova + -ean sau venezuelean: Venezuela + -ean – singurele exemple care îmi trec acum prin cap cu nume de țară care să se termine în -a, dar nu în -ia și care să nu formeze numele locuitorilor țării cu sufixul -ez.
    Contaminarea are loc probabil din cauza ceva mai numeroaselor țări care se termină în -ia, care împreună cu forma scurtă a sufixului, -an, formează etnonime ce se termină în -ian: brazilian (Brazilia + -an), belgian (Belgia + -an). Însă cum țara respectivă nu se numește sau s-a numit *Ucrainia, nici *ucrainian nu are cum fi corect...
  

Știrile Realității

    Astă seară, după cîteva săptămîni bune, am încercat să mă uit la știri... Dacă pînă la știrile orei 0 au fost invitații cei care au „comis-o”, începînd cu noua zi au început să își dea în petic angajații (redactoarea și reporterii). Astfel, am aflat de existența *ambulanțierilor – probabil șoferii ambulanțelor (nu știu de ce îmi pare similar lui gondolier... :) ), însă am auzit și o greșeală pe care o credeam de mult uitată, cel puțin la nivelul acesta: *ouălelor pentru G.-D.-ul plural articulat al lui ou.
    Flexiunea lui ou nu are de ce să fie altfel decît a restul cuvintelor din limba română, așa că pentru genitivul plural articulat de care vorbeam se folosește tot terminația -lor – vezi aici declinarea completă (așa fac publicitate și ultimei facilități dexonline) – dar probabil că ouălor pare prea scurt, așa că a fost „ajutat” un pic.

    A, pentru amatorii de curiozități ale limbii: ou este singurul cuvînt din limba română al cărui plural nu se termină în -e  sau -i.

„*produse etnobotanice” (sic!)

    Citind blogul amicului Klewos am întîlnit informația referitoare la chestiunea din titlu (mi se pare atît de stupidă încît mi-e și jenă să o mai repet!)... Dar am trecut ușor peste, deoarece nu mi s-a părut o treabă serioasă (adică „mare e grădina Domnului” – a se citi că „există întotdeauna mai mulți proști decît poți tu să îți închipui”).
    M-am înșelat profund! Scandalul a luat amploare și a ajuns în Parlament o propunere legislativă „care interzice produsele etnobotanice”! (E adevărat, încă de anul trecut a existat o declarație politică pe această temă). Abia aștept să apară textul legii (probabil voi adăuga o mică notă)!

    Ce este interesant, este că nimeni nu prea a remarcat stupizenia contrucției. Ba mai mult, agenția Inpolitics ne explică cum (vezi știrea) Camera Deputaților a depus un:

     proiect de lege care prevede interzicerea comercializării, punerii în vânzare, distribuirii şi livrării produselor etnobotanice din plante

Lăsînd deoparte absurditatea folosirii sintagmei *produse etnobotanice, „punctul culminant al climaxului ajunge la paroxism” (sic!) prin clarificarea tipului acestor produse: din plante (probabil că o parte a botanicii se ocupă de animale și minerale...

    Site-ul Hotnews este ceva mai rezervat cînd „comite” aberația pleonastică, știrea lor sunînd ceva mai sec:

    Contactati de HotNews.ro, mai multi comercianti de plante etnobotanice considera că [...]

    Cred că situația de față exemplifică cel mai bine proverbul: „Un prost aruncă o piatră-n apă, 1000 de înțelepți nu pot să o scoată!”...

Note:

1.  Conform DEX, etnobotanică înseamnă: „Disciplină care se ocupă cu culegerea de denumiri populare ale plantelor.”;
2. *produs etnobotanic este o sintagmă oarecum lipsită de logică, ar însemna un rezultat al studiului denumirilor populare ale plantelor;
3. pleonasmul rezultat din alăturarea cuvintelor plantă și etnobotanic este evident, nu îl mai comentez (rămîne să dăm legi speciale pentru protejarea „plantelor botanice” și „animalelor zoologice”);

Ce năzbîtii a mai făcut DEX-ul nostru!

    Dacă aș putea, aș băga și burtiera cu „Senzațional” :), așa pot doar exclama ca într-un tabloid...

    Iată cum promovează DEX-ul limba română: cu o greșeală impardonabilă pe coperta spate (în cazul în care nu se vede bine pe poză!):

DEX-ul a fost și este *cea mai bine vândută carte din România.

    Și pentru că au considerat că este ceva important de spus, fonturile folosite sînt îngroșate („bolduite”)!

NB: pentru mai multe amănunte se poate verifica Gramatica Academiei sau articolul acesta

Cum pronunțăm Mascherano?

    Dacă vă întrebați cine este personajul, răspunsul este: un fotbalist! Sigur, el nu are nici o legătură cu gramatica (dar veți vedea imediat cum a fost introdus în lumea aceasta)... Microbiștii stiu despre cine este vorba; ceilalți îl pot lua ca reper pentru o mică discuție despre pronunțarea numelor străine!
    Întîmplător, ascultînd comentariul unui meci al lui Liverpool am rămas oarecum mască cînd am auzit cum un comentator foarte cunoscut – „persoană importantă, nu spui cine” – pronunța mașerano (sau conform IPA: maʃerano), în locul firescului maskerano. Recunosc că prima oară am fost tentat să cred că o avea omul dreptate (se știe doar: cu cît e minciuna mai gogonată, cu atît e mai ușor crezută) și m-am apucat să fac cercetări.
   Din păcate, am observat că doar eu am făcut cercetări, nu și comentatorul cu pricina. Oricum, acestea au fost utile, am învățat și eu niște lucruri noi:

• în limba spaniolă (Mascherano fiind argentinian) nu există în mod nativ sunetul echivalent cu ș-ul nostru: vezi lista consoanelor sau informațiile despre pronunțarea în limba spaniolă, deci din start proabilitatea ca pronunția maʃerano să fie corectă e mică;
• totuși omul putea fi de origine străină, ceea ce s-a și dovedit a fi adevărat! însă era de origine ... italiană. Adică de unde limba română a preluat grupurile ch, gh! Deci pronunțarea corectă a numelui este identică cu cea românească – vezi aici;
• există posibilitatea ca respectivul jucător să prefere o anume pronunțare (și da, el preferă o variantă greșită ma(s)tʃeˈɾano, dar nu cea folosită de respectivii comentatori);

   Oricum o minimă documentare (sau folosind pronunțarea românească normală, fără a încerca „floricele” nedocumentate) ar fi tranșat lucrurile din start și comentatorul nu și-ar mai fi trecut pe răboj încă o perlă! Ca să fiu cinstit pînă la capăt, voi meționa că nu este o greșeală singulară în tagma comentatorilor: la Campionatul European din 2000, comentatorii italieni își făcuseră un obicei să pronunțe: civu [IPA: t​͡ʃivu] numele lui Chivu. E drept, că după al treilea meci al naționalei noastre au început să pronunțe corect. Este ceea ce așteptăm și de la comentatorii noștri: errare humanum est, perseverare diabolicum!